Greierele și furnica

images furnica

Iulian Zărnescu este un om tânăr încă. Anul acesta avea să împlinească patruzeci de ani. Azi s-a întors prima oară în țară, după cei trei ani, de când a plecat la muncă, în Cehia. A plecat împins de la spate de greutăți și a plecat că nu avea altă ieșire. Ca majoritatea oamenilor ce muncesc în afara graniței. Pe el, asta l-a costat destrămarea unei căsnicii frumoase, de unsprezece ani.

Sau poate se destrămase oricum, de la acel stupid accident…

Dar când se destrămase de fapt? Și oare fusese o căsnicie așa de frumoasă?

Locuiseră într-un apartament modest, din sectorul 5. El mai întâi fusese profesor de muzică, într-o localitate de la marginea Capitalei. Naveta lui era lungă și obositoare, dar nu se plânsese niciodată de asta. Era mulțumit de traiul său cotidian.

De fapt niciodată nu s-a gândit până atunci.  Până la momentul acela, când se întorcea cu soția sa de la mare. După atâta timp de când nu-și mai permiseseră o vacanță, a fost ceva frumos. Acolo, pe faleză, Iulian îi cânta serenade la chitara pe care și-o luase cu el printre celelalte bagaje. Îi cânta piese compuse de pe vremea când era tânăr și îndrăgostit. Îndrăgostit de o singură femeie și aceea fusese soția lui. Marga avusese de la început acea „topire” pe care o simt cam toate fetele pentru bărbații sensibili și în general pentru artiștii boemi și romantici care le transportă din prozaic în lumea edulcorată a poeziei și a cântecului.

Și ea repurtase satisfacția unei cuceriri, pentru că și-l disputase pe acest trubadur altor fete, care la rându-le fuseseră amorezate de Iulică.

După căsătorie însă, acel prozaic lăsat la ușă, se întorsese răzbunător, cu buldozerul realității să facă ordine.

Iulian era un om neîndemânatic la toate și complet lipsit de simțul practicului, într-un cuvânt, un coșmar în postura de soț. Și mai avea și un salariu foarte modest.

În situația asta, Marga s-a văzut nevoită să preia ea inițiativa și frâiele casei. Lucra la o Policlinică și toate celelalte colege asistente, fiind căsătorite cu doctori, aveau bani și veneau înțolite, mereu cu alte și alte haine. Abia când își îmbrăcau uniformele, se mai destindea și Marga. După program însă, la întoarcerea acasă, ele redeveneau niște dive, iar ea o femeie ștearsă…O gospodină, acolo.

-De ce nu mai faci și tu nimic altceva, Iulică? Te complaci așa, cu salariul ăsta prăpădit?

-Dar sunt profesor, ce să mai fac altceva?

-Nu știu. Încearcă și tu ca și alții, să faci taximetrie în timpul liber. Că nu poți să spui că nu ai așa ceva.

-Timp am, dar nu am carnet. Și nici mașină.

-Aici te ajut eu. Mai departe, dacă nu ai și tu voință… O ambiție de bărbat, ce dr…lui.

Și așa i s-a destrămat liniștea lui Iulian.

S-a străduit și și-a obținut permisul, iar mai apoi mergea și se întorcea de la școală în propria mașină.

Mașină făcută cadou de Marga chipurile, dar luată cu împrumut de la bancă pe numele amândurora.

-Vezi? Îi spunea. Nu ți-e și ție mai bine acum, să călătorești cu mașina ta și să nu mai depinzi de transportul public?

Iulian tăcea ca să nu o supere. În realitate ducea dorul acelor vremuri când sta comod, cu ochii pe geam, în lumea sa, cu gândurile sale… Și timpul tot cam ăla era, pentru că el mergea încet, îi lăsa pe toți în fața sa, de teama accidentului. Îl înnebunea zgomotul, atenția suprasolicitată, vârtejul traficului urban. Ajungea la școală nervos, se întorcea de acolo epuizat.

Dar n-a fost deajuns. După cinci ani a început să-l preseze cu taximetria.

-Acum ți-ai dat drumul, ce mai aștepți? Cum sunt în stare alții, tu de ce n-ai fi? Am putea și noi să plătim mai iute datoriile, să nu stăm înglodați în ele până la bătrânețe.

A făcut-o și pe asta. Ca taximetrist, a văzut că poate să-și recâștige puțin din libertatea de care tânjea. Venea acasă, mânca și apoi pleca imediat. Marga îi lăuda determinarea, dar el trăgea mereu câte un mic pui de somn, pe unde nimerea. Începuse să-i placă șoferia, mai ales că într-adevăr le aducea un venit mai frumos decât catedra. După ce au achitat datoria de la bancă a și renunțat complet la școală.

Tocmai de aceea a fost cu atât mai stupid acel accident…

După ce avuseseră acel concediu minunat de o săptămână la mare, în care își redescoperiseră dragostea unul pentru altul… Se plimbaseră de mână și își spuseseră cuvinte frumoase…Încărcate de promisiuni… O singură întâmplare, una singură, să destrame totul?

Se întorceau. Ea dormise mai tot drumul și acum îi vorbea despre ce bine se simțise și cât de minunat a fost. Făcea proiecte de viitor…vorbea încontinuu.

Iulian a părăsit strada principală și acum, pe aleea din fața blocului se uita la un loc unde să parcheze mașina. Nu se aștepta să-și mai găsească locul său liber, după ce lipsise de acasă o săptămână întreagă.

Un claxon strident din spate, de pe strada principală și…oboseala, spaima, urechea lui sensibilă de muzician, neîndemânarea din dotare…Ceva din toate astea, sau toate la un loc, l-au determinat să apese iute pedala.  Însă nu a nimerit frâna cum crezuse, ci accelerația. S-a izbit cu putere de o mașină parcată cuminte, în fața lui. Dezastru! Zgomotul produs, a scos imediat niște capete pe la geamuri.

-Ce făcuși vecine?

-Aoleo!

-În cine a dat, mă? Se auzeu glasurile lor, înviorate de eveniment.

Marga plângea înăuntrul mașinii, pretextând că e accidentată. O lovise perna de aer puțin în bărbie, asta era tot.

Dar Iulian trebuia să meargă până la capăt. Să coboare și să se uite a pagubă… la ceea ce era o adevărată catastrofă. Se uita când la mașina sa, căreia i se spărsese un far și probabil radiatorul, când la cealaltă, de lux, scumpă deci, care era boțită ca vai de ea.

A ieșit afară val-vârtej, vecinul său de alături, Istrătescu. Negricios și buzat, cu capul mare și glas puternic, acesta era inginer la uzină. Venise iute să-l certe pe vinovat, adică pe Iulică. Nu-l înghițise de la început, pentru că intenționase ca să cumpere pentru fiu-său, acel apartament în care veniseră ei, familia Zărnescu.

-Așa prostie n-am mai văzut la nimeni…accident în parcare, auzi! Cum domne? Cum să intri așa în mașina omului? Eu nu-mi explic… Nu-mi explic și pace!

-Am fost obosit, se scuza Iulian, cu glasul pierit.

-Ce obosit domne? Tuna glasul lui Istrătescu mai departe în liniștea nopții. Nu te scuză nimic. Poți să omori omul așa… Auzi, mai ești și taximetrist! Pericol public, asta ești!

-Dar n-am vrut… se apăra cu glasul moale și pierit Iulian, tremurând din genunchi.

-Ai sunat dragă, Poliția? Strigă către soția sa întorcând capul în sus, spre geamul de la etajul doi. Ce n-ai vrut? Cum n-ai vrut? Ce-mi spui mie de-astea? Păi după ce mă omori, mai contează că n-ai vrut?

-Da! Sunt pe drum! Anunță capul cu bigudiuri al aceleia.

Alături de alți gură-cască, ce ieșiseră din scara lor, și de pe la alte blocuri, se înființă lângă ei și un domn elegant, de peste cincizeci de ani, care nu era vecinul lor, dar care venise în vizită la Istrătescu.

Așa se explica deci vehemența aceluia, proprietarul mașinii îi fusese musafir.

Acel om părea cel mai calm din tot grupul acela. Chiar și când au venit cei de la poliție la fața locului, el nu s-a sinchisit prea mult. Le-a spus ceva, iar apoi s-a suit în taxiul pe care și-l comandase și a plecat. Nicio imputare din partea lui, nimic. Și doar de asta se temuse cel mai mult Iulian. De ce-o să spună proprietarul mașinii…

Ce om cuminte, se gândise el. Și parcă își mai recăpătase curajul. A dat declarația, a semnat, și-a asumat tot…

După vreo două ore era în sfârșit în casă, la adăpost de gălăgie.

Se înșelase. Era rândul Magdei să intre în scenă. Plâns, reproșuri, acuze, lamentări, iar istericale de plâns, iar reproșuri… Odihnită, că dormise pe tot drumul, părea să nu-și termine bateriile până dimineața.

Lui Iulian i-a plesnit la un moment dat mecanismul de răbdare. N-a mai suportat. Oboseala, stresul, întregul eșafodaj al consumului nervos, i-au ruinat puterea de stăpânire și a urlat dogit la ea:

-Lasă-mă în pace!!! Lasă-mă că nu mai pot și-ți dau una de te omor.

După care s-a dus în dormitor și trântind ușa după el s-a aruncat așa cum era, îmbrăcat, pe pat. Cu fața în jos.

Departe de a o fi liniștit cumva acel urlet al său, Magda a continuat să vocifereze, să bocăne, să plângă.

Ea nu scăzuse decibelii, însă vălătucii somnului îl cuprinseseră în puful lor binecuvântat și îl extrăseseră în sfârșit din cumplita năpastă cu care se pricopsise așa, dintr-o dată. Și a dormit blană până a doua zi, în disprețul Magdei care socotea că asta nu poate fi decât un semn al nesimțirii.

Când s-a trezit din somn, a dat iar peste coșmar. În fața unei cafele, calmă de data asta, Magda l-a privit rece, ca pe o insectă. L-a întrebat cu glasul uscat, asemeni ochilor roșii și duși în fundul capului peste care clipea foarte des…

-Ce ai de gând?

-Nu știu Magda, nu știu acum. Să văd și eu, să mă dezmeticesc. În fond ce am făcut? Ce ai și tu cu mine?

-Cum Iulică ce-ai făcut? Cum poți să zici așa? Ești inconștient? Ai distrus mașina, aia ai făcut. Munca ta! Și nu ar fi nimic dacă ar fi numai asta. Dar ai distrus-o și pe a ăluia. Care se pare că e un mare macăr de avocat. De unde plătești?

-Poate că avea asigurare și..

-Și ești un mare bou! N-ai auzit că expirase?

-…!

-Dar ți-au spus! Tu erai printre ei…cu tine vorbeau. Tu ce făceai Iulică? Compuneai, nu-i așa? Te aștepți să trag eu pentru tine iar? Așa cum am făcut toată viața? Păi nu mai merge așa! Îți spun Iulică, nu mai merge. M-am săturat! Și măcar aveai și tu o calitate. Aveai bunul simț să nu ridici glasul ca ghiolbanii. Dar azi-noapte ai urlat la mine, Iulică…M-ai amenințat că mă omori…

-Eram epuizat Magda, ce nu înțelegi?

-Ba abia acum încep să înțeleg…Acum te văd în lumina realității…

Și Magda clipea tot mai iute din genele ei frumoase, peste obrajii palizi. Lui Iulian îi era dragă chiar și acum, în momentele astea, când ea îi băga nervii la zdrobitor.

Neavând mai mult ce comenta, Iulian se îmbrăcă și ieși afară, în răcoarea unei dimineți proaspete care avea să-i împrospăteze și lui încrederea și optimismul.

O să treacă și asta, cum toate trec pe lume. Pașii lui răsunau pe asfalt și cuvintele gândului se potriviră unui ritm al lor. Toc-toc, toc…și bătea măsura cu degetele vârâte în buzunar. Începu apoi să îngâne incet un text pe o melodie care acum i se năștea în minte:

O să treacă și-asta

Toate trec pe lu-me

Îți plânge nevas-ta

Tu te ții de glu-me

Dar apoi se opri și își luă seama… Nu sunt normal? Poate are dreptate și ea când mă acuză. Păi mie îmi arde de cântat acum?

S-a așezat pe o bancă și a stat așa multă vreme, alungându-și toate gândurile din cap. Până la urmă se liniști din nou. Și din acea stare de pace își aduse deodată aminte că a transportat într-o dimineață, acum trei săptămâni, un tânăr la autocar. Îi spusese că merge la muncă în Cehia.

-Dați-mi și mie telefonul recrutorului, se trezise el că spune când îl ajuta pe acela să-și ducă bagajele spre autocar.

-Sigur că da. Cereți-i-l lui tata când vă întoarceți cu el acasă.

Tatăl său, tăcut și emoționat pe drumul spre autocar, la întoarcere era foarte afabil. S-ar fi bucurat să știe că mai este cineva acolo, mai matur, lângă fiul său.

Îi scrisese numărul pe o bucată de hârtie însă nici nu mai știe ce făcuse cu ea. Fusese doar politicos și conversase cum o făcea adesea, ca să se afle în treabă.

La mașină, în torpedou…

În pas zorit se întoarse către blocul său, descuie portiera mașinii, căută febril… dar nu era. Urcă în apartament, trecu pe lângă Marga fără să spună o vorbă și glonț la șifonier se uita lung…încercând să-și amintească cum era îmbrăcat atunci. Nu-l ajută memoria, dar îl ajută norocul. Căută cu degetele în buzunarul de la piept al unui sacou și găsi hârtia aceea, împăturită frumos.

După plecarea sa, care presupunea o muncă mai bine plătită, cam o mie de euro pe lună și deci bani trimiși cu regularitate acasă, ca să-și acopere datoria, cam după a șaptea lună, Magda l-a anunțat că divorțează:

-Nu-ți face griji, îi spusese ea. Nu e nevoie să te întorci pentru asta… Îți trimit eu niște formulare, le semnezi și gata…s-a rezolvat.

-Dar Magda, eu nu vreau asta! Eu te iubesc încă. Pentru asta muncesc aici. Stau cu gândul numai la tine. Să mă întorc și să recuperăm… Nu știi ce frumos a fost atunci, la mare?

-La mare? Țipase ea în urechea lui prin undele rețelei telefonice. Tu îmi aduci aminte iar de drumul ăla nenorocit? Iulică tu trebuie să fii tâmpit, altfel nu-mi explic…

Așa-i!  își zicea el cu gura întredeschisă de la șoc. Uitase pur și simplu. În memoria lui selectivă nu păstrase decât momentele frumoase. Muncea pe bandă, robotizat…Vopsea niște antene de mașină. Atent la lucrul degetelor sale, mintea îi putea în schimb să colinde cu sorcova. Magda și numai Magda îi ocupa toate visările și planurile care, în fond tot vise erau.

Așa încât acum, abia acum, înțelegea că o pierduse. Definitiv.

*

Dar nu. Speranța moare ultima. Așa se spune. Cu gânduri proaspete de optimism, se întorcea acum acasă. Semnase atunci acele acte, dar încă mai spera că poate nu e timpul pierdut și poate avea să o recâștige.

Se baza pe suma aceea frumușică, un teanc de bancnote euro din buzunarul hainei. Cu asta precis va reuși să o îmbuneze. Bani economisiți cu greu, la sânge și schimbați la sfârșit în bancnote galbene, de câte două sute. Ca să nu fie totuși așa de voluminos pachetul…de la piept.

Se gândise mult, anticipase tot.

O înțelesese până la urmă și pe ea. Magda era femeie, în fond. Și ca toate femeile, avea nevoie de siguranță. Exact punctul său nevralgic. Nu oferise asta. Niciodată nu au avut câte își dorise ea. Acum însă nevoile ei vor prevala. Abia la urmă de tot, dar asta deocamdată nu o să-i mărturisească, abia când va fi ea mulțumită, va  scoate și el piesele compuse în Cehia. Scrisese mult. În monotonia unei munci care îi lăsase mintea neocupată, compusese câteva arii și chiar o operetă. Caiete întregi umpluse, dar nu le adusese cu el.

Întâi să vadă ce și cum… Doar o geantă de umăr avea la el, cu niște haine de schimb.

A fost bine așa. Pentru că Iulian avea foarte dezvoltat simțul ridicolului și s-ar fi simțit penibil dacă în locul acelei genți, ar fi avut ditamai trolerul, pe când se chinuia în zadar să descuie ușa, încuiată acum cu altă yală.

A ciocănit. Întâi ușor și apoi tot mai tare. A ieșit de alături omniprezentul Istrătescu.

-Nu e acasă doamna, anunță el binevoitor. N-am mai văzut-o de mult, să știți. Îi vorbea respectuos, la persoana a II-a acum. De când a venit să schimbe încuietoarea, cred. De atunci.

Iulian tăcea. Nu înțelegea unde s-ar fi putut duce. Și mai ales de ce?

-Prietenul acela…începu el să formuleze un gând.

-Care prieten?

-Acela căruia i-am lovit mașina…

-Aaa.. Avocatul zici…Ce-i cu el?

-Nu știu dacă și-a primit banii pentru avarie… Știți, eu îi trimiteam Magdei dar…Mai știi…Adică nu că…Dar, în fine…Dacă nu… Aș avea chiar și acum să-l despăgubesc. A fost cuminte omul și…

-Vecine, nu prea vă înțeleg… Ce-i cu el? E cuminte, da. Dar nu înțeleg. Ce anume doriți de la mine?

-Adresa, domnu Istrătescu. Vreau să-l caut. Să-i mulțumesc că a fost înțelegător atunci, în împrejurarea aceea și să mă descurc cu el. Dacă și-a primit banii, dacă ar mai trebui…Asta vreau.

Acela l-a privit tâmp câteva secunde și abia apoi a exclamat:

-Aaaa! Acum vin eu de acasă… Ești ca lumea domne. Am știut eu! Mereu am zis asta. Stai așa… Și se duse în casă, unde notă pe o hârtie adresa acelui avocat.

Când ieși îndărăt și îi înmână bilețelul, se uita încă la Iulian cu acea expresie de nedumerire pe care trebuie să o facă un pământean care întâlnește un extraterestru.

-Vecine! Îl strigă din urmă după ce acesta și coborâse deja jumătate de etaj…Dacă vă gândiți să vindeți apartamentul, să știți că îl vreau pentru băiatul meu. O să ne înțelegem sigur că ești om cuminte, dar și eu sunt ca lumea.

Iulian nu zise nimic. Pierduse apartamentul în favoarea Magdei atunci când semnase actele de divorț. Se făcea vinovat de părăsirea domiciliului, iar prin recunoșterea vinovăției, renunțase la toate drepturile.

Abia afară, în stația de autobuz despături Iulian hârtia să vadă adresa și citi numele acelui avocat, Derioiu. La fel cu al celui care îi despărțise…Dar poate era doar o coincidență.

Renunță la autobuz și merse la taxiurile care ședeau aliniate unul în spatele celuilalt, puțin mai încolo.

Se urcă în primul, așa cum știa că e corect. Mulți oameni nu cunosc regula asta și iau de unde li se năzare, creînd fără să știe disensiuni între șoferi. Ei vor ca fiecare să mănânce o pâine și îl ceartă mai apoi, pe norocos.

Șoferul acesta era nou în branșă și nu se cunoșteau. I-a spus adresa și nu și-au vorbit altceva nimic. Nu știe, se gândea Iulian. Trebuie să vorbești cu clienții, să te bagi pe sub pielea lor. Eu așa făceam. Eu..

Dar când l-a lăsat în fața porții masive, din fier forjat, deja își schimbase gândurile. Eu am fost un prost. Cel mai prost șofer. Taxi n-am să mai fac niciodată..

Se făcuse seară, de-acum. Pe străduța lăturalnică, unde își avea vila renumitul avocat Derioiu, se aprindeau lampadarele electrice. Era un fel de cartier rezidențial aici. Toate vilele erau mari și frumoase. Prin locurile astea nici măcar nu circulau autobuzele, că era o zonă selectă. Iar Iulian nu se îngrijise să-i spună șoferului să se întoarcă după el.

Ocupat cu aceste gânduri căută printre drugii porții impozante, locul unde ar trebui să fie amplasată soneria. Descoperi așa cum se și așteptase o cameră de spraveghere. Se fâțăi prin dreptul ei, descoperi un ceva pe care să apese, dar sub deget simți că este doar un holșurub de prindere. Atunci, cu toată teama de ridicol, se îndoi de mijloc și insistă cu privirea până găsi într-adevăr un buton, dar pe lateral.

-Da? Cine e? Se auzi la interfon.

-Sunt…Sunt băiatul cu accidentul.. De mașină…De acum trei ani… se bâlbâi Iulian în fața camerei.

-Stai puțin. Și cu un clinchet, porțile se despărțiră din mijloc atât cât să se strecoare rapid printre ele și să pășească în curtea generoasă, pavată cu gresie roșie. Două mașini erau frumos aliniate, una lângă cealaltă. A treia strica puțin linia, că era parcată mai strâmb și cu botul înainte. Iulian o recunoscuse după culoarea ei verde metalizat, că era mașina cu necazul. Toate trei însă, erau marca Mercedes.

Avocatul Derioiu se ivi de după colț. Probabil că ușa mare, din fața casei, era mai puțin întrebuințată.

-Ce s-a întâmplat?

Lui Iulian, văzând acea expoziție de mașini de lux, îi venea greu acum să mai facă pe generosul. Îi venea să-l dea dr…lui mai bine. Dar totuși nu-și putea justifica altcumva prezența acolo. Spuse cu jumătate de gură că vrea să se știe limpezit, scăpat de griji… Și venise ca să întrebe dacă mai este nevoie de încă ceva pentru acoperirea prejudiciului.

Înainte ca avocatul să apuce a deschide gura, se auzi glasul Magdei, de sus, de la terasă:

-Am plătit eu, mă amarule! Ce credeai, că mă lăsam după tine? Mașina aia dacă vrei să știi, e a mea de acum. Du-te în sărăcia ta, greieru dr…lui, că nu avem noi nevoie de banii tăi. Nu Marcel? Păru ea a-și aduce aminte că trebuie să-i ceară și aceluia încuviințarea.

Iar bărbații se priviră între ei, scurt, fiecare cu rușinea lui.

Nu era nimic de zis, nimic de comentat.

Iulian s-a strecurat la loc prin acea despărțitură a porților, în afară.

Și atunci a înțeles, dincolo de poarta aceea grea și impunătoare, că a scăpat. Că aici, în afară, se află libertatea lui, după care a tânjit toată viața. Și mergea grăbit, împins de răcoarea ce începea să se lase, zorind spre nicăieri. Dar pașii lui săltau ușor, eliberați de constrângerea unei iubiri care-și greșise adresa. Parcă aș păși pe lună, își spuse. Și deodată, începu fericit să fredoneze un cântecel:

Acoperă-mi inima cu ceva…Dar dacă mă gândesc eu mai bine…Te rog să o lași tot așa…

 

4 thoughts on “Greierele și furnica”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s