Lupa -19

images

Dupã asta mi-am vãzut de treburile mele. Mai înainte însã, l-am anunțat pe McConor cã am fãcut un demers și mai așteptãm puțin, pânã îl voi iniția și pe al doilea.

-Stai așa, cã nu înțeleg, mi-a zis el. Te rog du-te în biroul lui Greg. Îi dau eu o sarcinã ca sã rãmâi singur acolo și sã vorbim.

M-am executat, deși nu-mi convenea. Totuși mi-am dat seama de ce nu a vrut sã continuãm discuția, telefonic. Avea un fel aparte de a te privi, cu ochii aceia negri. Te învãluia cald, pãrintește și te fãcea sã spui și ce-ai gândit, nu numai ce-ai fãcut.

-Da…rosti gânditor, dupã ce îmi ascultã tãcut întreaga relatare. Nu avem altceva de fãcut acum decât sã așteptãm. Mulțumesc domnule Dima. Îți sunt recunoscãtor. Da…așteptãm, mai spuse el ca pentru sine, înainte de a închide.

*

Descoperisem o bisericã greceascã unde mã duceam și eu în fiecare Duminicã. Fiind ortodoxã, mã simțeam ca într-una de a noastrã, pentru cã ritul nu se deosebea. În fond, în vechime așa era. Oamenii participau la slujbã fãrã sã o înțeleagã. Mai târziu au fost traduse și tipãrite și în românește acele cãrți bisericești, grație unor iluștri cãrturari din mânãstiri, pe la secolul al XVI-lea.

Schimbam două autobuze pe drumul ăsta. Din stația apropiatã de complexul nostru s-a urcat într-o zi și un indian. Era îmbrãcat în portul lor tradițional, cu izmene albe și cãmașã lungã pe deasupra. Pe cap avea turban, dar părea să nu i se potrivească pentru cã nu avea pãrul lung, așa cum îl poartã ei de fel. Și mai era ciudatã și mustãcioara, eu crezusem că ei poartă bãrbi și nu mustãcioare așa subțiri.

A vãzut cã îl privesc și s-a așezat lângã mine, pe scaunul de alãturi.

-Bunã ziua. E voie?

-Desigur. Cum sã nu? Poftiți.

-A!…Nu sunteți scoțian…Remarcã el cu voce tare.

-Nu sunt. Cred cã nici dvs., nu?

Întâi s-a uitat întrebător spre mine, dar apoi a înțeles gluma și s-a pornit pe râs:

-Ha-ha! Nu arãt, nu-i așa?

Era foarte vorbãreț. M-a tot întrebat de una, de alta… Mã gândeam la Nick, taximetristul care nu suferea discuțiile seci. Avea și el dreptatea lui, în fond.

M-am dat jos pentru ca sã schimb autobuzul.

Am fost foarte mirat când l-am vãzut urcându-se și în cel de al doilea. Parcã m-ar fi urmãrit.

Ãsta s-a pus pe capul meu, sã mã plictiseascã?…Mi-am zis în gând, văzându-l că se uită spre mine.

Nu s-a mai apropiat însã. Mi-a fãcut doar un scurt semn de salut. Iar când a trebuit sã cobor, el era încã acolo.

Duminica urmãtoare nu mi s-a mai pãrut așa de ciudat sã-l întâlnesc. Avea omul aceeași rutã, nu era nimic ciudat în asta. Când a intrat iar cu mine în vorbã, i-am rãspuns mai amabil.

Trei duminici consecutive am tot stat de vorbã, așa încât de acum eram bune cunoștințe.

-Dar nu aveți și biserici române, aici în Scoția? Eu știu cã este o comunitate destul de mare de români în emigrație.

-Poate în Anglia. Aici spre exemplu, eu nu cunosc pe nimeni din România. Nu zic cã nu existã, dar nu cunosc eu.

-Și nu știți chiar pe nimeni?

-Cunosc pe cineva, dar este din Moldova. Tot român adicã, dar dintr-o regiune care a fost sub ocupație sovieticã iar acum se considerã stat autonom. Noi ne ținem de frați între noi.

Și întorcându-mã spre el:

-Nu cred cã înțelegi. Te-am bãgat în istoria patriei mele…

-Ba da, cum sã nu. Sunt mirat doar cã nu mai știi pe nimeni. Nici la bisericã nu ai întâlnit?

-La bisericã merg sã mã rog, sã mã reculeg… nu intru în vorbã cu oamenii. De fapt uite cã mi-am adus aminte… Mai știu un bãiat, un taximetrist. Știu cã e român, dar doar atât. Nu e foarte prietenos.

Indianul s-a ridicat sã coboare la prima stație. La despãrțire mi-a întins mâna sã mã salute, un gest pe care ei nu-l prea fac.

A doua zi primesc un telefon de la Nick. Trecuse aproape o lunã de la discuția noastrã.

-Domnule Dima, ați vrea sã poftiți pe la noi?

-Adicã unde sã poftesc? am zis eu nedumerit. Mã luase prin surprindere. Nici o veste atâta timp și deodatã, invitație.

-Acasã la noi, cum ați zis cã se face. Vin eu bineînțeles și vã iau.

-A! Vã mulțumesc. Singur, sau cu domnul McConor?

-Tata mi-a zis sã vã invit pe dvs. deocamdatã.

-Bun. Mulțumesc. Vin, negreșit cã vin. Pentru când?

-Se poate mâine?

Aș fi putut oricând. Aveam verde la orice mișcare și încredere absolutã din partea șefului.

-Mâine sã fie atunci. Dupã amiazã, nu?

-Da. Dupã ora cinci. Vin eu și vã iau.

Glasul îi era ușor sugrumat, de la emoție. În fond era doar un tânãr, Nick ãsta, cu toți țepii lui pe care și-i zburlea ca un arici.

A doua zi, fix la ora cinci, s-a prezentat dinaintea complexului. Eram gata și eu, îmbrãcat elegant, la costum și cu cravatã.

Pe drum am tãcut amândoi, fiecare în gândurile sale.

Nick și cu tatã-sãu închiriaserã o casã cu etaj care nu se deosebea cu nimic de restul celorlalte din vecinãtate. Aceeași arhitecturã, același acoperiș, Curtea din fațã ca și cealaltã din spate toate de aceiași dimensiune. Singura diferențã era numãrul de pe ușã, altminteri ai fi putut ușor nimeri casa altui om.

Nick s-a oprit în prag și m-a lãsat pe mine sã intru primul, dupã ce mai înainte ciocãnise ușor, ca sã anunțe sosirea.

Dar în casã nu se afla nimeni. Am traversat holul mic de la intrare, livingul, bucãtãria și am ieșit în curtea din spate.

Acolo, aplecat deasupra unui grãtar unde sfârâiau niște cârnați era… indianul din autobuz. L-am recunoscut numaidecât dupã mustãcioarã, chiar dacã nu mai avea îmbrãcãmintea aceea „undercover”.

-Va urma-

2 thoughts on “Lupa -19”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s