Lupa -18

images

Am coborât scãrile destul de încet. Puteam sã iau liftul dar am preferat ca sã mã mișc, sã-mi reașez gândurile în ordine. Eram necãjit, dar mai mult pentru rãspunsurile mele nelalocul lor. Portarul mã aștepta cu o expresie caraghioasã pe fațã:

-Șeful te roagã frumos sã nu pleci supãrat. Își cere scuze. Așa mi-a spus sã-ți transmit.

Eram uimit. În fond rugãmintea venea de la un tatã, nu de la un șef. Eu greșisem prin atitudinea mea, iar acum tot el era cel care se scuza…

M-am întors în loc și am urcat iar scãrile, ceva mai iute de data asta.

Am ciocãnit și am intrat. Din ușã chiar, am zis:

-Am sã obțin toate informațiile de care aveți nevoie. Și apropiindu-mã, am continuat coborând ușor glasul: Dar trebuie sã știți cauza refuzului meu de dinainte. Am motive sã cred cã oameni din etnia lor mi-au rãpit copilul și mi-au ruinat viața.

-…….?!

Mã învãluise într-o privire caldã și nu zicea nimic, așteptând sã continui.

M-am așezat și minute lungi am tãcut. Nu conta. Pãrea cã are tot timpul din lume. Dupã o vreme, ca în transã, m-am apucat sã-i depãn încet povestea vieții mele.

Am povestit neîntrerupt cum n-am mai fãcut-o de ani, nimãnui. Dar cine era omul ãsta cãruia mã dezvãluiam dupã atâta timp? De ce lui? Nu mai conta. Simțeam cã îmi face bine.

Mã oprisem, dar el încã tãcea. Apoi a rostit, ca pentru el:

– Ce ți-e și viața asta! Timpul ei e construit din momente. Iar un moment, un simplu moment, poate determina tot restul șirului. Pânã vine iar un moment, un altul, care poate redresa ori devia și mai mult… Îmi cer iertare din nou cã ți-am fãcut aceastã solicitare. Deși poate cã n-am greșit sã te consult. Poate cã temerile mele își aveau un rost…

-A, nu! am spus eu. Ar fi greșit sã trageți niște concluzii pe marginea experienței mele personale. Am zis cã am motive sã cred, dar nu s-a probat nimic din bãnuiala mea, nu știu sigur cã-i așa. Dincolo de asta, n-am suferit niciodatã generalizãrile. Poate cã o fi așa, poate cã țiganii mi-au rãpit bãiatul, dar eu nu-i pot acum condamna pe toți. Aș fi nedrept. Sunt și oameni cinstiți între ei, oameni care vor sã-și depãșeascã condiția. Sã-l blamãm pe bãiat înainte de a-l cunoaște?

-Atunci a-i fi de acord sã-l vezi? Sã-i vorbești?

-Da! Voi face asta. Ce știți despre el?

– Este taximetrist la Taxi Fares. Are indicativul acesta. Și mi-a înmânat o hârtiuțã pe care era notat un numãr al agenției și codul aceluia.

-O.K. Vã voi ține la curent.

De data asta m-a petrecut pânã la ușã și s-a înclinat ceremonios când și-a luat la revedere.

Erick mã aștepta jos, dar i-am spus:

-Îmi cer scuze Erick. M-am hotãrât sã mai rãmân puțin în Edinburgh, fiindcã tot mã aflu aici. Voi ieși la cumpãrãturi.

-Nu-i problemã, Mister, vã aștept aici pânã terminați. Sau vreți sã vã însoțesc?

-Nu, nu. Chiar nu e nevoie. Mulțumesc frumos. Ești liber tot restul zilei.

De fapt voiam sã-l expediez pentru ca sã fac comandã la taxi. Discreția pe care mi-o solicitase patronul, mã împiedica sã fiu sincer cu el.

De îndatã ce a plecat, am format numãrul de pe hârtie și am precizat cã îl aștept anume pe acela, care are indicativul PHF-O 148.

-Veți avea de așteptat cel puțin o jumãtate de orã, mi s-a spus. Are deja o comandã luatã.

-Nu-i nimic, îmi permit sã aștept, dar îl prefer pe el.

Am petrecut acest timp povestind cu Gvido, letonul de la poartã. Era inteligent și volubil și nici n-am bãgat de seamã cum s-a scurs vremea.

-Nu vã supãrați, aveți o comandã la taxi?

În ușã era chiar bãiatul ce mã adusese acasã noaptea trecutã.

*

M-am prefãcut cã nu observ starea lui de mirare, mi-am luat la revedere de la Gvido și l-am urmat spre mașinã.

-În mod normal, ar fi trebuit sã vã gãsesc afarã, mi-a zis el. Nu avem voie sã ne pãrãsim mașinile.

-De ce ai fãcut-o, atunci?

-Mi s-a spus cã e un client special, care mã așteaptã numai pe mine.

-Da, acesta e adevãrul. Am vrut sã merg numai cu dumneata. Ai o cursã bunã, în afara orașului, la Dunkeld.

-Cred cã știu și unde anume, deja. V-am dus azi-noapte, nu-i așa?

-Da, domnule. Dar de data asta sper sã mã lași sã-mi plãtesc cursa…

Pe drum, am inițiat din nou o conversație. Îmi era foarte dificil, pentru cã dupã obiceiul sãu, îmi rãspundea laconic.

-Azi-noapte mi-ai retezat vorba și mi-a fost necaz. Aș fi vrut sã te întreb, ești român?

-Și dacã aș fi?

-Dacã ai fi, ar fi un secret? Doar cã m-aș bucura. Nu cunosc pe nimeni aici din țara mea. Mie, personal mi-ar face plãcere.

Eram așezat pe bancheta din spate. I-am prins privirea din oglinda retrovizoare, când m-a mãsurat rapid. El pe mine și eu pe el.

Fațã albã, ochi verzi… Ãsta nu e țigan, cum nu sunt eu popã. De unde vorba asta?

-Ești de mult aici?

-Da.

Iar tãcere. Îmi tot rãsuceam în minte cum sã ajung la subiectul care mã interesa.

-Pentru mine a fost un noroc cã nu ai rãmas sã dormi la prietena ta…

-Da.

-Știu cã aveai planuri mai frumoase, însã..

-Aveam în plan sã dorm.

Ne apropiam de destinație și atunci m-am decis sã mã apropii și eu mai direct de subiect:

-Ai gânduri serioase cu fata? Ca sã știu dacã sã pun bani deoparte, pentru nuntã…

-De ce nu? Dumneata strânge banii. Rãmâne de vãzut cu invitația, însã. Nu-mi plac bãgãcioșii domne, ãsta-i adevãrul. Ești român, ok. Trebuie neapãrat acum sã ne considerãm și prieteni? Fiindcã ai ales sã mergi cu taxiul meu?

Avea dreptate, trebuia sã recunosc. Și trebuia sã mã decid ca sã fiu sincer cu el:

-Trage pe margine, te rog.

-Poftim? Vrei sã cobori aici? Ne-am supãrat, sau ce?

-Nu. Vreau sã vin lângã dumneata. Și sã-ți vorbesc așa cum îți place, cinstit.

Era un tânãr atletic, se vedea cã merge la salã. Nu cred cã se temea de vreo agresiune fizicã. Totuși i-am sesizat tremuratul ușor al mâinilor când m-am așezat lângã el, pe scaunul din fațã.

Și-a dat seama cã am observat asta și le-a pus pe amândouã pe volan, strângându-l bine.

-Sunt curios, a zis el.

-Nu întâmplãtor am pomenit de fatã, am spus. Șeful meu, este tatãl ei. Știind de la ea cã ești român, m-a rugat pe mine ca și conațional al dumitale, sã-i dau o referințã. Cum sã i-o dau dacã nu te cunosc?

-Și acum se cheamã cã mã cunoști?

-Nici pe departe. Întâmplarea de azi-noapte este doar o simplã coincidențã. Acesta este motivul pentru care am dorit sã facem drumul amândoi. Sã te cunosc. Mãcar așa, cât de cât. Dar ești ermetic, domnule. Te strângi ca un arici. Nu știu nimic în plus fațã de acum douã ore. Am fost sincer și sper sã apreciezi. Am fãcut tot ce am putut. Îți mai las cartea asta de vizitã. Când vei avea chef, timp sau bunãvoințã, poate mã suni. Ne întâlnim undeva și stãm de vorbã ca oamenii. Trebuie sã știi totuși cã de referința mea, atârnã și viitorul dumitale cu Imma. Dacã privești relația aceea cu gânduri serioase, de viitor, bineînțeles. Mingea este în terenul dumitale. Dacã nu ai intenții pe termen lung, îți încasezi banii de pe cursã și-ți vezi de treabã. Dacã îți place fata însã și dorești ca sã aveți un viitor împreunã, nu-mi mai dai cu flitul. Ne întâlnim și altãdatã, mã prezinți pãrinților… cum se face pe la noi, nu?

-Nu știu cum se face. Eu sunt aici dintotdeauna.

-Te-ai nãscut aici?

-Da.

-Am înțeles. În linii mari, despre asta e vorba. Orice pãrinte, dar mai ales unul de fatã își dorește sã știe cu cine își lasã odrasla. Am acceptat acest lucru și n-am gãsit nimic nepotrivit în solicitarea șefului ca sã te cunoascã. Ce n-am înțeles eu, este de ce a apelat la mine, de ce nu te-a invitat personal la el acasã…

-A fãcut și asta… A pus-o pe Imma sã mã cheme.

-Și de ce nu te-ai dus? Care e problema, dacã o iubești?

-Eu o iubesc pe ea. Ce treabã am cu tatã-sãu… Iar ei ce treabã au cu tata?

-Pãi cum zisei mai devreme. Așa e lumea. Provenim de undeva, nu suntem ai nimãnui. Și florile se nasc din semințe. De multe ori cunoscând pãrinții ne dãm seama cum vor fi și fii lor. Uite, chiar eu spre exemplu, odată când am mers la mine acasã…Am plecat de mic, odată cu începerea școlii gimnaziale și am fost multă vreme absent din comunitatea aceea. Nimeni nu mã recunoștea, așa credeam eu…Dar am întâlnit un om care m-a întrebat de sãnãtatea lui taicã-meu. Pãi cum îl știți pe el, dacã nu mã cunoașteți pe mine? I-am zis eu mirat. Pãi nu ești al lui Nae Dima? Ba da, dar de unde mã știți? Pãi cum sã nu te știu, mãi bãiete! Eu cu taicã-tãu am copilãrit împreunã. Iar tu acum semeni mult mai mult cu el, decât el însuși, cã a îmbãtrânit. Așa ca mine…Și râdea. Însã avea dreptate, nu? Ce zici?

-Avea… Dar eu ce sã fac dacã tata nu vrea sã se arate? Zice cã e țigan și nu vrea sã mã facã de rușine.

-Ce țigan domnule? Pãi nu-l știi pe tatãl fetei? L-ai vãzut vreodatã? Zici cã-i de-al nostru, din cartierul Ferentari.

A fost prima datã când l-am vãzut râzând. Nu cunoștea el Bucureștiul, dar a înțeles ce vreau sã spun.

Totuși nu mi-a promis nimic la despãrțire. Însã mãcar își bãgase în buzunar, cartea mea de vizitã.

-Va urma-

5 thoughts on “Lupa -18”

  1. Of, rabdarea nu e punctul meu forte, ce n-as da sa am in fata intreaga poveste, as citi pana la ziua, cum faceam in vacante, in anii de scoala 😊. Oare mai e cineva care se gandeste ca taximetristul e chiar baiatul lui? Hmm, de unde ideea asta cu fragmentarea povestii? 🤔😉 eu nu-s obosita, pot s-o citesc pe toata? 😀

    Liked by 2 people

      1. Daa, stiu 😀 am intrebat in gluma doar, e o idee buna pentru voi, bloggerii, pentru ca aveti atatea de citit intr-o zi si poate sa fie obositor, iar pentru mine poate ca este un mod de a-mi exersa rabdarea, asta pentru ca imi place povestea, dar parca tot as vrea sa trisez si s-o citesc pana la capat, sorry 😉
        Iar emoticonii astia sau emoticoanele (hmm, oare ce gen sunt?🤔) sunt usor de pus de pe telefon, nici eu nu as sti sa-i folosesc de pe laptop.

        Liked by 1 person

    1. “Oare mai e cineva care se gandeste ca taximetristul e chiar baiatul lui?” – da, eu. Dar am alungat gândul ăsta pentru că m-am gândit că e cumva prea evident ca să fie aşa. Dar dacă totuşi, tocmai pentru că ar fi prea evident şi s-ar gândi mulţi că n-are cum, va fi exact aşa. 😀

      Liked by 2 people

  2. Și eu trișam uneori, recunosc, când citeam. Chiar o să scriu cândva despre asta…Și o să deschid probabil o întrebare publică: Ați „trișat” vreodată la o lectură? Ați dat la sfârșitul cărții? Dar la culegerea de matematică? Ce mă umflă râsul, chiar acum, când mă gândesc…
    În ce privește această „oboseală”, a multelor articole parcurse…ea e totuși dulce. Îmi e drag și mă simt îmbogățit. Este un mare câștig pentru mine acest blog, o spun cu sinceritate.
    Emoticonul e la genul neutru, dar nu cred că este deocamdată introdus în dicționar. Ooo! Cât îmi doresc o revizuire a DEX-ului. Dar să fie îmbunătățit cu adevărat, să se caute mai adânc în etimologia cuvintelor, că decât îndrumări greșite, mai bine lipsă, nu?

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s