Lupa -16

images

Când i-am vorbit tatălui meu de intenția plecării, nu-mi stabilisem clar în minte încotro voi și merge. Așa cã de mi-ar fi pus întrebarea ,,unde”? nu aș fi știut sã rãspund.

Pentru el oricum, nu asta avea importanțã. Și la București, tot aș fi fost departe. Atâta doar cã mai puteam ajunge din când în când, în vizitã.

Întrebarea care îl frãmânta însã era ,,cât”…. De cât timp mai dispunea el pentru a mã aștepta. Însã nici la asta nu știam rãspunsul. Nu știam nimic.

Ce știe frunza de rostul ei? O ia vântul și o ridică, o rãsucește în aer și apoi o târăște pe pãmânt… de batjocură.
Așa cã mi-am zis: dacã sunt în voia sorții, soarta sã hotãrascã pentru mine. La aeroport voi lua decizia, dupã semnele pe care le voi primi.

În trenul de București, am cãutat de la locomotivã pânã la ultimul vagon, un compartiment unde sã stau liniștit. Peste tot era lume, agitație, bagaje… Nimerisem o cursã ce mergea spre Constanța, via București. Oamenii mergeau la mare. Dupã ce am vãzut cã nu mai am unde sã înaintez, m-am potolit. Am rãmas pe coridor și priveam în zare cu gândul aiurea. Cãutam totuși sã țin privirea spre orizont, în plan îndepãrtat, pentru a nu mã ameți stâlpii de telegraf ce se iveau mereu, gonind în sens invers. Niște tineri au ieșit afarã, sã fumeze.

-Aveți și dvs. un loc în compartiment, dacã vreți sã vã odihniți, mi s-a adresat politicos un bãiat de vreo 20 de ani. Purta cercel în ureche, la arcadã și pe nas. Tatuajul grotesc de pe gât, un ochi într-o plasă de păianjen, completa imaginea generală a unui derbedeu. Totuși tonul vocii sale era cuminte, iar exprimarea manieratã.

-Mulțumesc, am rãspuns. Cred cã am sã mai rămân pe hol, totuși.

-Dar aveți de stat pânã la Constanța… în pana mea!

De data asta vorbise fata. O tânãrã drãguțã la înfãțișare, cu trãsãturi regulate. Dar cãutãtura ochilor sãi mari și frumoși era urâtã. Și dupã glasul necontrolat și strident, îți puteai da seama de caracterul ei urât.

Ce diferențã între ei, îmi ziceam. Copila asta frumușicã este de fapt golanca.

Am vrut sã le spun cã nu merg tocmai pânã la Constanța, dar am renunțat. Înțelesesem că ei își doreau sã scape de prezența mea.

Așa cã am mulțumit și am intrat înãuntru, dând binețe celor care erau acolo. O familie de oameni între douã vârste cu doi copii de școalã generalã. Bãiatul, mai mare cam cu douã clase decât fata, dormea cu capul în poala mamei. Picioarele îi erau întinse și am fost atent sã nu-l calc, când am pãșit spre locul ce pãrea liber.

-Pot sã mã așez aici?

-Desigur, mi-a rãspuns bãrbatul. Dincoace, lângã mine, stau tinerii aceia.

-Niște golani… rosti încet femeia, ca pentru ea.

-Vã referiți la aspectul lor?

-Dumneavoastrã v-ți lãsa fata sã umble cu unul ca ãla? se porni atunci ea sã-și verse nãduful.

-În fine, bãtui eu în retragere, nu vreau sã vã contrazic. Tinerii de azi și dintotdeauna sunt  influențabili. Acum însã din pãcate au posibilitatea sã-și gãseascã modele din cele mai nepotrivite.

Luasem seama cã fetița mã privește într-un mod insistent, așa cã atunci când i-a șoptit ceva mamei sale la ureche, am știut cã e vorba despre mine.

Aceea i-a pus degetul pe buze și a clãtinat din cap, a neaprobare.

-Lãsați-o zic eu. Nu îi interziceți sã vorbeascã. Nu cunosc oameni mai inhibați decât noi, românii și asta pentru cã de mici, suntem opriți sã ne exprimãm.

-Vi se pare cã ãia de afarã sunt așa de inhibați? mi-o tãie ea scurt. Și sã nu credeți cã a fost ceva de rãu, îmi spunea cã semãnați cu un actor american, unul Sean Connery, nu știu dacã-l știți.

-Îl știu. Dar cred cã fetița face confuzie. Mi s-a mai spus cã seamãn cu un actor, dar nu cu acesta. Oricum Sean Connery nu e american de felul sãu, e scoțian.

Se trezise și bãiatul între timp și auzind cuvântul scoțian, se porni cu o serie de bancuri pe tema lor:

-Ce face un scoțian când îi arde casa?

-?

-Dã bip la pompieri…. Dar de ce sunt stafii în toate castelele lor?

-?

-Pentru cã sunt mai ieftine decât un sistem de alarmã… De ce nu își cumpãrã scoțienii frigidere?

?

-Pentru cã nu sunt siguri dacã se stinge becul atunci când îi închid ușa… Ca sã nu consume, adicã! Explicã el pentru sora lui care nu se prinsese.

Acum se alãturaserã și ceilalți de pe hol, iar tânãrul hipster se bãgã și el în vorbã:

– Am și eu un banc cu scoțieni. O echipã scoțianã de fotbal cîștigã campionatul. Antrenorul le spune: Bãieți, cred cã meritați acum ceva rãcoritor… Johnny, deschide larg fereastra!

A râs toatã lumea, chiar și mama copiilor s-a amuzat, pentru cã el îl spusese cu haz. Avea talent și vãzusem cã se pregãtește sã mai spunã unul, așa cã privirile tuturor erau ațintite asupra lui. Nimeni nu se aștepta la intervenția fetișcanei, care fãrã niciun preaviz, hodoronc-tronc, a spus un banc urât și porcos. A rostit cuvintele triviale fãrã sã clipeascã, oripilându-ne pe toți.

Femeia s-a și ridicat de pe banchetã. Și-a împins copiii cãtre ieșire și i-a comandat soțului scurt:

-Hai de aici, Ionele!

Acesta, stânjenit, a cules bagajele de pe locurile unde erau puse și a ieșit spunând un ,,Bunã ziua” timid, în timp ce se cãznea, încãrcat cum era de traiste, sã tragã la loc ușa compartimentului.

M-am repezit de l-am ajutat și i-am strecurat și eu la fel de încet și de nesigur:

-Concediu liniștit!

Rãmas numai cu tinerii, am tãcut tot restul drumului pânã la București, când am coborât. Despre ce era sã mai vorbim? Vãzusem și eu ceea ce se cheamã rupturã între generații. Și totuși acel tânăr nu era un băiat rău…

Dupã ce am ajuns în garã, m-am dus drept la stația de unde pleacã autobuzele spre Otopeni. O cursã regulatã spun ei, dar cu distanțã între mașini de peste o jumãtate de orã.

Cum este posibil, îmi ziceam, sã nu deschidã o linie de metrou pânã la aeroport? Asta ar fi adus beneficii foarte mari, pentru cã strãinilor nu le este la îndemânã sã ia un taxi într-o țarã strãinã. Mai spunem cã ne dorim turiști…

Cu gândurile acestea m-am apropiat de un ins care se uita dezamãgit la avizierul de pe stâlp.

-Bunã ziua. Probabil tocmai ce a trecut autobuzul, zic eu. De obicei așteaptã multã lume aici.

-A triecut! Bombãni el. A pliecat pur șî sîmplu domne… Mã videa cã trag de trolierul ista. Nu a stat nici de al dr…lui.

I-am spus și lui de gândurile mele cu metroul.

-Pãi da! Ghini cã e, pânã la urmã. Uite la noi…

-Unde adicã la dvs., nu sunteți român?

-Ba da…moldovian.

-Adicã basarabean, îl îndreptai eu.

-Da…continuã el netulburat, din Republica Moldova, adicã.

-Și nu e aeroport la Chișinãu? Eu știam cã este.

-Ieste domne, ieste. Da nu-i așe… e la înșeput…nu iești sigur.

N-am înțeles în ce sens nu ești sigur. Dacã a ales omul sã plece prin București…foarte bine.

-Nu pãreți a fi la primul drum. Am schimbat eu vorba.

-A, nu. Am fost acasã în holiday. Acuma am putut. Cã pi urmã înșepem lucru ghini dã tot.

-O! Da-i bine cã aveți un loc de muncã asigurat.

-Mã țân dã el domne. Omul ista la care lucrez e tare al dr…lui. Când au închis minele dă cãrbune, el a triecut pe extracția de șitron. Știi șe-i ãla?

Știam, se referea la citron, dar l-am lãsat sã-mi spunã el, cã pãrea sã-i facã plãcere.

-E cuarț domne. Și e galbăn ca lamâia de-aia îi zîșe așe.

-Zãcãmânt de citron? În ce țarã, dacã pot sã vã întreb?

-Pãi nu v-am spus? În Scoția. De 7 ani lucrez acolo.

7 ani și tot moldovean pur-sânge rămăsese.

Mie începuse sã mi se înfiripeze o idee în minte. Poate cã astea or fi semnele.

-Aș merge și eu cu dvs. Vã supãrați?

-Pãi ce, vã iau în cârcã? Da biliet avieți?

-Nu. Îmi iau de-acolo, de la aeroport.

-Pãi n-ați mai cãlãtorit nișiodatã dacã spuneți asta, fãcu el. Pãi eu am luat din vrieme bre, bilietul. Acum e târziu. E târziu și pentru mini, chiar…cã uite că nu mai apare odată.

Observasem cã își consulta ceasul permanent.

-La ce orã decoleazã?

-La 15.30. Dar să închid porțile cu o orã mai devrieme. N-aveți biliet, cechin… Nu e timp, nu vã mai gândiți.

-Nu mã gândesc la nimic. Eu am plecat în voia hazardului. Geanta asta micã e tot bagajul meu.

-Cum adicã? Pleși într-o țarã strãinã așa…fãr sã te pregãtiești de nișiun fel? Pãi te mãnâncã lupchii bre… Acolo nu sâ uitã nimenea la tini. Mori în stradã, dacã n-ai paunzi.

Iar apoi privindu-mă chiorâș, continuã: Doar nu te-ai aștepta sã te agãți dă mine. Eu sânt pãțât bre… Nu mã-ncurc. Nu mã cunoști, nu te cunosc. L-ai gãsit pe Vladimir prostu…bombăni el și se depãrtã doi pași ostentativ.

-Posmotri, kak eto sosat’ menya, brodyaga! (Ia uite cum se gãsise ãsta sã mã fraiereascã pe mine… Vagabondul!) continuã el, ca pentru sine, sã mã bodogãneascã pe rusește.

Nu i-am mai acordat nici eu atenție. L-am lãsat în pace. Probabil cã experiențele sale trecute îl fãceau circumspect fațã de oameni. În fond, trebuia sã recunosc cã nu prezentam cine știe ce încredere.

Dar de când m-am urcat în autobuz și pânã ce am ajuns în avion, toate s-au aranjat în așa fel, încât nu mã înșelasem, Scoția trebuia sã fie destinația mea.

În Edinburgh, l-am vãzut pe Vladimir mai în spate, trãgând de trolerul sãu cel mare. Știam cât trebuie sã fie de mirat cã am reușit, însã m-am prefãcut cã nu-l observ.

Nu-i cerusem nicio indicație în plus. Scoția e mare. Și totuși aveam de gând sã mã angajez, exact acolo unde spusese el.

„Pietrele prețioase și tehnologia exploatãrii lor” fusese lucrarea mea de licențã. Iar de data asta îmi pusesem lucrurile în ordine. Din puținul meu bagaj, nu mai lipseau diplomele, acum traduse și legalizate, deoarece știam cã ceea ce fusese în Ucraina, nu se mai putea repeta.

De cum am ieșit din aeroport, am cãutat o bibliotecã. Am intrat la un calculator și acolo am rãsfoit ziarele din vremea lui Margaret Thatcher, cea care a inițiat politica privatizãrilor și totodatã a disponibilizãrilor. Știam de la Vladimir cã minerii au fost bãgați în șomaj, dar patronul lui s-a descurcat cu extracția de citron.

Așa cã nu mi-a fost atât de greu sã descopãr un articol în care se anunța: McConor se relanseazã în minerit! De la cãrbune la citron!

I-am cãutat adresa și am descoperit cã sediul central se afla chiar aici, în Edinburgh. Dacã m-aș fi uitat mai bine însă, aș fi descoperit cã punctul de lucru, acolo unde trebuia de fapt sã merg, era în altã localitate. Așa cã m-am dus întâi la sediul central, unde bineînțeles nu am fost primit.

Portarul însă mi-a șoptit cã trebuie sã merg la Dunkeld, dacã intenționez sã mã angajez. M-am uitat mirat spre el. Nu îi vorbisem despre intențiile mele.

-Thank you very much. May I ask you, where you are from? (Vã mulțumesc frumos. Pot sã vã întreb de unde sunteți?)

-No problem. I’m Latvian. (Nu e problemã. Sunt leton)

Am zâmbit amintirii lui Juras. Acela nu mi-ar fi dat o astfel de indicație nici sã-l pici cu cearã.

I-am mulțumit încã o datã și am plecat.

Pentru cã se fãcea târziu și pentru cã datele despre orãșelul acela nu le aveam încã, m-am hotãrât sã înnoptez aici.  Cãutând un hotel, ceva, am înțeles de ce se speriase Vladimir. Costurile sunt mari la tot ceea ce cuprinde viața în U.K.

Eu plecasem cu o micã rezervã de bani la mine, dar nu aveam de gând sã o cheltui prea devreme. Așa cã am luat o hartã de la un ghișeu și încã de la primele ore ale dimineții cãlãtoream spre Dunkeld.

*

Cei de acolo au fost rezervați în ce mã privește. M-au plimbat prin trei birouri pânã am ajuns la cel pe care îl credeam Big Boss. Acesta m-a audiat, mi-a citit diplomele, dar nu s-a pronunțat. M-a poftit politicos afarã și am așteptat cuminte pânã ce am fost invitat din nou.

-Mister Dima, bine ați intrat în echipa noastrã. Mi-a spus el de data asta ridicându-se în picioare și întinzându-mi mâna.

-Sunt Greg, a adãugat, scuturându-mi energic brațul.

Greg? Nici L. nici K. precum în inițialele lui McConor. Așadar nu era el cel care decisese. De aceea m-a ținut la ușã, ca sã se consulte cu șeful.

Nu mai conta. M-a îndrumat spre un fel de cantinã, o salã mare de mese prevãzutã cu un loc de unde puteai servi produse de snack. Pe peretele celãlalt erau automate cu sucuri și cafea.

Serviți-vã pânã merg la magazie sã vã aduc o vestã și bocanci. Ce numãr purtați?

Eram complet zãpãcit. Ce vestã? Ce bocanci? Mã bãga în lucru? Cu bagajul meu nedesfãcut dupã ușa biroului sãu? Ce e asta?

Bineînțeles cã nu m-am servit cu nimic. Nu mã înduram de bãnuții pe care îi aveam asupra mea. Vãzusem cã la ei fiecare penny este valoros.

Așa mã cinstești tu cu cafea, mã pui sã-mi cumpãr? îmi ziceam eu contrariat.

În realitate nu aveam de ce sã fiu nemulțumit. Îmi mersese foarte bine. Puteam sã fiu respins și atunci nu știu ce aș mai fi făcut.

Când Greg s-a reîntors, avea sub braț o cascã de protecție de culoare portocalie și o vestã la fel.

-Cu bocancii o sã vinã acum magazionerul. Noi avem mãsuri diferite față de voi, europenii. Acela zice cã 43 ar corespunde la noi cu 9, dar nu e sigur, așa cã o sã aducã mai multe perechi, sã probezi. Dupã aceea o sã vizitezi împrejurimile și apoi o sã te duc la campingul unde se aflã complexul nostru. Mai departe o sã te odihnești și abia de mâine ne vedem la treabã îmi mai spuse, parcã ghicindu-mi neliniștile.

Dacã într-o țarã ca Egiptul sau în Israel, s-ar justifica sistemele cu aer condiționat, în Scoția chiar nu le înțeleg rostul. Este rãcoare oricum, mai tot timpul anului. Totuși, ca sã fie în rând cu lumea aveau și aici dispuse în plafon mai multe astfel de suflãtoare reci și funcționau toate. Așa cã o muscã nu ar fi avut nicio șansã de supraviețuire.

Mai bine pentru Vladimir, care intrând pe ușã cu brațele pline de cutii cu bocanci, a dat cu ochii peste mine. În gura sa larg cãscatã, putea încape chiar și o vrabie, darãmite musca.

-Privet, Vladimir. Teper’, kogda my kollegi, ya dolzhen predstavit’ sebya. Ya Dima, inzhener Dima, i ya ne brodyaga. (Bunã ziua Vladimir. Acum, cã suntem colegi trebuie sã mã prezint și eu. Sunt Dima, inginer Dima și nu sunt vagabond.)

Cãzându-i din mâini, cutiile au fãcut un zgomot foarte puternic. Greg a sãrit în lãturi speriat, însã Vladimir rãmãsese nãuc, cu ochii fixați pe mine, ca și cum vedea o fantomã.

-Va urma-

 

One thought on “Lupa -16”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s