Lupa -15

images

M-am dus acasă, la apartamentul nostru și urcând scările, mă rugam în gând să nu mă întâlnesc cu vreun vecin. N-aveam poftă de întrebări și nici atâta, de depănat amintiri. Astfel că am descuiat degrabă și m-am năpustit iute înăuntru, satisfăcut că reușisem să scap, deocamdată.

De aceea surpriza a fost și mai năucitoare când am găsit în casă pe dna Precup, care da cu aspiratorul prin hol. Îi făcusem o cheie de pe vremea când era o prezență continuă la noi, ca și mămăița noastră.

La rându-i, s-a speriat și dânsa văzându-mă și a scăpat din mână mânerul  aspiratorului, care continua încã sã huruie în gol. Și-a revenit totuși mai repede decât mine și m-a tras în sufragerie, ca și cum ea ar fi fost stăpâna casei. Acolo, ținându-mi mâna în palmele sale m-a invitat să ne așezăm pe canapea. A zis de câteva ori la rând ,,dragii mamaii”, pentru cã probabil prin persoana mea, ne revedea pe toți, cei care îi îndulcisem puțin o bucățică din trista ei viață.

După acele momente de blocaj, închipuindu-mi că mi-am revenit, deschisei și eu gura cu două întrebări rostite succesiv și una mai tâmpită decât cealaltă:

-Ce mai faceți? Ce face tanti Lenuța?

Dacă nu rosteam totuși acel stupid ,,mai” , s-ar fi înțeles poate că îi cer socoteală pentru prezența ei în apartament, ori știam bine că avusese grijă să îl întrețină în lipsa noastră. Iar dacã dânsa se afla acum aici, era clar ce face și tanti Lenuța…

Îmi răspunse cu ton senin, ca și cum ar fi vorbit despre vreme:

-A iertat-o Dumnezeu…S-a stins.

Dar apoi, pe neașteptate o podidi un plâns puternic.

Își pusese capul pe umărul meu și repeta aceleași vorbe: „dragii mamaii”, încât nu știam dacă își jelește mama, sau plânge de mila noastră.

Am lăsat-o să plângă și să se răcorească, invidiindu-i pe undeva abundența lacrimilor. Un plâns cum e ploaia de vară, cald și sănătos, care după ce se termină, dintr-o dată și complet, simți că a ușurat atmosfera. Am urmat-o apoi la ea acasă. Mă ținea de mână permanent ca și cum aș fi fost Dănuț, sau Liviu al ei și mi-a pus dinainte o farfurie cu ciorbă. Forțat să mănânc, observam cum mă privește ca și cum de abia se abține sã nu mă întrebe. Dar nu a rostit absolut nimic. M-a scutit. Știa dealtfel tot. Orașul acesta e totuși destul de mic și povestea noastră a făcut ocolul întregului județ, nu numai al Focșanilor.

*

Întâlnirea neașteptatã cu doamna Precup m-a ajutat sã iau decizia de a merge și acasã, la bãtrânul meu tatã.

Îl evitam, de parcã m-aș fi temut de el. De parcã mi-ar fi cerut el bietul, socotealã pentru cã l-am pierdut pe Dãnuț. Știam cât îl iubise. Știam cã și pentru el trebuie sã fi fost o loviturã grea. Un nepot este ca un fel de asigurare a nemuririi tale. Tu te duci, dar știi cã lași în lume un vlãstar, copilul copilului tău, sânge din sângele tãu, care va viețui în lume continuându-te.

Nu am avut curajul sã-l mai vizitez de când rãmãsesem singur. Doar un telefon o datã, de la Lupeni, când îl anunțasem dintr-o rãsuflare cã mi-au rãpit copilul, cã Iulia a înnebunit și cã eu am plecat în lume. Și-apoi am închis ca un laș, neștiind cum a primit el vestea, sau dacã a supraviețuit în urma ei.

Și a mai fost un telefon înaintea plecãrii în Ucraina. Se nimerise cã era pe afarã. Pânã a venit de a rãspuns, am crezut cã îl pierdusem și pe el. Niște minute cumplite care au fost cât niște ore… Nici atunci nu i-am dat prea mult rãgaz…Nu pot să mai stau…Nu pot să mai stau!, îi tot repetam.

Așa cã acum, când reveneam în carne și oase dupã atâta timp, aveam destule motive pentru a fi emoționat.

Deși le dãdusem tuturor impresia de orãșean, am copilãrit la țarã. Acolo era casa pãrinteascã. Într-o localitate înstãritã, din Câmpia Gãvanei. Plecasem prin școli încă de la 14 ani și nu am fost recunoscut de cãtre niciunul din oamenii cu care am cãlãtorit în autobuz. Altfel povestea mea era știutã și aici și m-ar fi iscodit cu întrebări fruste, după felul lor direct și grosolan, de abordare.

Am intrat pe poarta care a scârțâit din balamale, semn cã nu prea a mai fost folositã. La cutia poștalã amplasatã pe stâlp, își fãcuserã probabil viespile cuib, pentru cã tot roiau câteva prin jurul ei.

Am remarcat și pãianjenii de pe la streașinã și ãsta nu era un semn bun. Tatãl meu dacã nu ar fi fost bolnav, nu ar fi lãsat lucrurile în neorânduiala aceea.

Așa cã am intrat foarte încet, pe prima ușã, de la tindă. El ședea de obicei în camera de la mijloc. Ușa acelei camere era prevãzutã cu un geam prin care am privit înainte de a apuca mânerul clanței. L-am vãzut întins pe pat, cu ochii închiși. Nu zgomotul, ci privirea mea a fost aceea care l-a trezit. S-a ridicat cu o vioiciune pe care nu i-o bãnuiam și a zis:

-Ia uite cine vine pe la noi! Și bucuria îi fãcea fața sã radieze. Parcã întinerise dintr-o datã cu 10 ani. Erau mai mulți încã, cei de când nu ne mai vãzusem.

În timpul îmbrãțișãrii și-a adus aminte însă cã l-am supãrat și a încercat sã-mi zicã mustrarea pe care și-o pregãtise dinainte, în eventualitatea întoarcerii mele:

-Vorbisem cu Lisãndrina sã-ți arate unde am fost îngropat. Cã mã gândeam cã ai sã vii și n-ai sã mai știi unde sã mã gãsești.

Eu tãceam. Știam cã e doar o vorbã. Locul de la cimitir era binecunoscut, alãturi de al mamei.

S-a oprit privindu-mã. Îmbãtrânisem și eu cu pași repezi. Îmi dãdusem de curând barba jos, ca pentru el, sã nu mã vadã așa albit. Dar eram tras și palid. Pãrul grizonat era doar cu puțin mai închis la culoare, ca al lui.

Nu știa ce sã mai zicã. Nici eu. Am stat așa unul lângã altul, fãrã vorbe, fãrã lacrimi, dar cu inimile sfâșiate.

L-am cuprins pe dupã umeri și i-am spus:

-Hai sã mergem și pe la cavou… Vrei?… Poți?

-Cum sã nu? Aș putea merge și cu bicicleta, se făloși, dar trebuie sã-i schimbi tu mai înainte ventilul.

-Ei, bravo! Dar lasã… Aș vrea sã mergem pe jos, dacã vrei.

Ședeam foarte aproape de bisericã și de cimitir. Pe la poarta noastrã treceau toți, care rãposaserã. Era ultimul drum. Când se deplasau, cu convoiul de plânsete și jale, eu mã duceam tocmai în fundul grãdinii, că nu suportam să aud. Asta chiar înainte ca să înțeleg prin propria pierdere, adevărata suferință… Cumplita durere a veșnicei despărțiri.

Am aprins câte o lumânare și am stat așa îndelung, privind cu dor la poza de pe cruce. De acolo, mama îmi zâmbea senin, mai tânãrã acum decât mine.

Nu aveam curaj sã-i vãd ochii tatălui meu, când l-am anunțat încet:

-Am sã plec iar…

Pierdut în gândurile sale, el nu mã auzise și a întrebat:

-Ce-ai zis?

Am repetat însã și mai încet decât prima datã și cu ochii fixați tot înainte, cãtre mama, cãreia îi ceream parcã sã mã susținã:

-Am zis cã o sã plec din nou…

De data aceasta m-a auzit cu timpanul  inimii și nu cu urechea. Se temea de vorba asta, încã de când sosisem.

-Unde? De ce? La mine te gândești mãcar vreun pic?

-Orice gând aș avea, mã roade ca un vierme. Nu suport sã stau și sã mã gândesc. Aș vrea sã mã țin tare pentru dumneata, dar nu pot. Nu mã înțeleg cu mine. Iar aici, mai puțin decât oriunde, nu este locul meu. Când îmi aduc aminte de pașii lui prin iarba curții noastre… la râsul sãu…

-Cum te gândești tu la Dãnuț, tot așa mã gândesc și eu la tine. Ce crezi? Și eu te am prezent în amintiri. În tot felul de amintiri. Parcă mai ieri intrai pe poartã cu ghiozdanul în spinare și îmi spuneai: ,,Am luat iar un 10 la mate”!…Sau când ai spart geamul cu mingea…

-Însã dumneata mã ai și acum dinainte. Acele amintiri pot fi înlocuite cu imaginile astea de acum. Uite-mã, am crescut mare.

-Mare și gãunos. Vrei sã te prãpãdești și tu? Înaintea mea?

-Nu vreau, dar sunt prãpãdit, e drept.

Și după o tăcere lungă:

-Am fost la Iulia la spital și nu cred cã se mai face bine. Fãrã Dãnuț sunt distrus, fãrã ea sunt terminat. Spune-mi te rog, dacã poți, ce să fac? Ce ai face dumneata în locul meu?

-Mãi copile! izbucni el. Tu uiți cã și eu am pierdut-o pe mama ta? Cã eram și noi tot tineri când s-a prãpãdit…

Și cu o mână tremurătoare se sprijini de cruce. Sau încercase stângaci, să o mângâie. Gesturile lui de tandrețe au fost mereu un pic reținute, un pic neîndemânatice și permanent neînțelese de mine. Când mă lăuda câte un  profesor pentru rezultatele mele școlare, el nici nu părea că se bucură. Doar zâmbea subțire, dintr-un colț de gură și spunea amenințător: Păi ce altă treabă are? Dacă nu învață îl trimit cu vacile, ca pe al lui Nicu. Mă supăram, pentru că băieții care mergeau cu vacile veneau voioși la școală, erau uniți și știau multe jocuri. Eu eram de pe altă lume, din lumea cărților. Nu spuneam nimic însă…De aceea și eu, la rându-mi, eram și rămăsesem destul de rigid în prezența lui, cu toate că în inima mea simțeam o dragoste filială dintre cele mai profunde.

Am lăsat iar niște momente de reculegere și abia apoi am continuat:

-Da. Nu știu. Poate cã ai fost și ești, mai tare. Te rog, ține-te tare și mai departe. Fã-o și pentru mine, care nu sunt în stare.

-Cât? Cât crezi cã o sã mai pot și eu?

La despãrțire, îmbrãțișarea lui a fost prelungã. M-a și pupat pe obraji, un gest care nu s-a prea fãcut între noi, ca bãrbați… Nici măcar atunci când eram copil, nu avusese astfel de gesturi. Dar se gândea cã nu are sã mã mai vadã. Avea 83 de ani și o întrebare : CÂT?

-Va urma-

2 thoughts on “Lupa -15”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s