Dragi tovarăși!

images partid

Potecuța, cum i se spune dragei mele colege care se semnează Poteci de Dor, mi-a stârnit  prin textul ei : Chimie și alcool între cuvinte, o amintire. Am vrut să i-o inserez printr-un comentariu, dar nu se cădea (nu-i așa?) să aștern un comentariu mai lung decât postarea însăși.

Scria dumneaei ceva despre emoție. Și dacă i-aș solicita, sunt sigur că ne-ar putea face un eseu despre subiectul acesta, pentru că emoția se ține de mână cu sensibilitatea, iar Potecuța, eu așa o văd, este ca un ghiocel suav.

Dar uite că și un hrib hârșit, așa cum sunt eu, poate să știe ce sunt alea emoții. Chiar și acum, dar ce să mai vorbim despre emoțiile din anii tinereții… E-heee!

Eram chiar în vremea aceea, imediat sosit după băncile școlii, la Institut. Se discuta în cadrul unei ședințe de partid, cum altfel, excluderea unui coleg din cadrul colectivului nostru. La o astfel de ședință participa toată lumea, nu conta dacă ești ori nu, membru.

De aceea mă aflam acolo și eu, alături de multe alte persoane, pe care nu apucasem să le cunosc. Încă. Să fiu cinstit, nici pe omul acela nu îl știam prea bine, dar m-am înscris la cuvânt pe ideea că „neseriozitatea” nu poate fi un motiv îndeajuns de suficient pentru a da un om afară.  Eu luasem ca sens al acelei neseriozități, comportamentul său mai poznaș, firea hâtră și predispusă către șotii.

Cine nu știe, acele ședințe erau lungi, se bătea mult apa în piuă, se citea din „plenare”… O-ooo!… Apoi se făceau critici, autocritici, angajamente…

Cei care erau mai vechi, știau cum stă treaba, veniseră din vreme și ocupaseră scaunele din fundul sălii. Strategic, pentru a putea șopocăi, completa rebusuri și alte de-astea. Mai erau și alții care veneau cât mai târziu, pe ultimele minute, pretextând că au avut de încheiat niște lucrări. Ocupau locuri pe margine, în picioare către ușă, cu perspectiva de a se putea roi, după prezență.

Mă rog, eu am nimerit ca găina în mijlocul grămezii, exact la mijloc, pe centru.

De critică se ocupa directorul, răspunsul îl dădeau șefii de proiecte. Parcă erau după șablon. Nu se pierdea vremea în plus, că se pierduse destulă până atunci. Ultimul caz, lăsat intenționat la urmă, a fost cel al tovarășului D.M.

Șeful acestuia a vorbit mai mult și a pus pe tavă și în plen, tot ce avea pe suflet, că venise cu notițe clare, pe puncte, ce anume greșeli și întârzieri avea inginerul împricinat. După care a încheiat cu rugămintea de a se lua notă de toate aceste abateri, care nu mai pot fi tolerate și să se supună la vot concedierea lui.

Numaidecât după asta, mi-a venit mie rândul la speech.

-Are cuvântul tovarășul P. C…

Deja? Da, pentru că nu se mai înscrisese nimeni în apărare. La ce bun? Când te înfierează propriul tău șef… Când și directorul avea o părere dinainte formată… Când reprezentantul pe probleme de partid își socotea misiunea încheiată și căsca abia acum, cu reacție întârziată, după ce noi toți ceilalți, o făcusem la vremea potrivită, în timp ce se citiseră și aplaudaseră mesajele de îndemn ale tovarășului general, nu însemna că ridicatul mâinii trebuie să fie doar o simplă formalitate? A picat, a picat, asta este. Însă eu eram doar un tânăr naiv…

Așadar, dacă am cuvântul, să grăiesc!

Fac o paranteză și adaug că dintre scriitorii noștri, o dragoste deosebită i-am purtat lui Delavrancea. Despre care știam că a fost la vremea lui un avocat cu renume și un reputat orator. Și cum la mulți dintre literații noștri, profesiunea de bază era avocăția, am cochetat o vreme să fac Dreptul. Big mistake!!! Ne mai poartă și îngerii uneori de grijă, dar nu știm noi. Pentru că una este să te consideri tu un veșnic avocat din oficiu și să iei apărarea cuiva care nu e de față, într-un grup de trei, hai patru persoane și alta e să vorbești… într-o adunare mare.

Când m-am ridicat de pe scaun păream mai lung decât personajul din Velerim și Veler Doamne, al lui Victor Ion Popa. Până am dezdoit genunchii, am scos vreo cinci minute, vreme în care mi-am încropit așa, la repezeală cuvântul ce am să-l rostesc.

Dar de unde glas? Când am simțit toți acei ochi atenți deodată spre mine cu aerul de…Cine mai e și ăsta?… E-te Țâcă! Se-ncrise la cuvânt… mi s-au vlăguit subit neuronii. Iar râsul din spatele meu nu l-am atribuit vreunui banc, spus poate în șoaptă tocmai atunci, ci batjocurii. Sau poate doar a tușit cineva…

Clipele de coșmar în care îmi mișcam buzele și nu articulam sunete, sunt adânc încrustate în memoria mea.

Până la urmă, cu un efort supraomenesc, am reușit să rostesc pe un glas care nu era al meu, ca o vioară căreia i-au plesnit corzile, că …„tovarășul D.M. este totuși un om bun, care se poate îndrepta și ÎN CONCLUZIE, propun să i se mai lase răgaz pentru a ne dovedi și nouă asta”.

Și m-am lăsat în jos cu viteza luminii, atât de mic, încât mai puteam invita alături de mine pe scaun și pe un altul, din aceia care ședeau rezemați de perete. Era loooc….

-Păi dacă tovarășul P. C. concluzionează că să-i mai dăm o șansă, ce ziceți tovarăși? I-o mai dăm?

-Daaa! S-au auzit împrejur glasurile câtorva, laolată cu râsul altora.

-Dar tovarășul M.D. ce spune? Ia spune tovarășe, dumneata ce zici? Că tovarășul P. , în dezbaterea lui (sala: Hă-hă-hă), parcă așa ne spuse, că te știe el, cum că ai fi om bun (sala: He-he-he). Cel puțin, din concluzie (sala: Hi-hi-hi) asta reieșea, că mai meriți o șansă…Mie, îți spun drept, îmi pare rău de dumneata… Om tânăr, cu familie de întreținut…Ai stat și dumneata niște ani prin facultate, nu crezi că ar fi trebuit să fii mai responsabil și să-ți vezi de treaba dumitale?

-Ba da, tovarășe director! Da eu, ce să mai zic… Dacă dvs. vă pare rău, d-apăi mie! Mie îmi pare și mai rău.

Și a râs toată sala. Și a fost momentul în care s-a schimbat balanța, toți cu excepția șefului său, ridicând mâna contra excluderii sale din colectiv.

Numai eu eram rănit în amorul propriu și nemulțumit că n-am fost oratorul grozav care mă socotisem.

Și totuși…nu fusese „pledoaria” mea peltică, șansa tovarășului M. D. de a scăpa?

 

One thought on “Dragi tovarăși!”

  1. Degetele mele fac acum, pe tastatură, fix ca genunchii din text. Vă mulţumesc mult pentru tot ceea ce aţi spus despre mine, sunt copleşită!
    Ar fi fost păcat să puneţi asta-n comentariu. Nu ar fi fost absolut nicio problemă în afara faptului că nu toată lumea citeşte comentariile. Şi chiar aş fi regretat să treacă şi apoi să se piardă între comentarii.
    Poate că un discurs hotărât, lung şi argumentat, nu ar fi avut efectul ăsta şi nu l-ar fi salvat pe coleg. De aici tragem concluzia- 😀 – că emoţia are un efect mai puternic asupra oricui, oricât de neînduplecat ar părea, şi uneori bate chiar şi argumentele “justiţiei”.

    Liked by 2 people

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s