Lupa -13

images

La numai câteva zile după asta, mă întorceam din sat cu bicicleta. Aveam în coșul ei, ceea ce cumpăram eu de obicei, făină, lapte, mai puțin carne pentru că de data asta nu mai aveam nevoie. Cãprioara îmi asigura o rezervã pentru mult timp de aici înainte.

Zăbovisem puțin și la bufet, să-mi înec amarul cu niște rom și sã mã gândesc la sensul celor petrecute.

îmi ziceam cã trebuie sã există un rost în toate și numai fiindcã nu îl înțelegem, noi îl numim întâmplare. Mã frãmântam de mult cu gândul întoarcerii acasã, ori picatul din cer al acelei provizii de carne, sã fie oare un semn pentru a mai sta?

Când am plecat de la birt, se murgea bine de seară. Cu puțin înainte de a ajunge la marginea satului îl zãresc dintr-o datã pe Juras că era bătut de trei inși. Ce bătaie, omor în toată legea. Îl loveau cu picioarele pe unde nimereau și dacă nu i-aș fi recunoscut glasul când se ruga ca sã-l lase și geaca aia a lui roșie, din fâș, cu care se îmbrăca el tot timpul, n-aș fi știut cine e acolo pe jos, încovrigat ca un câine.

-Ostat’sya! Ostanovit’ odin raz! (Stați! Opriți-vă odatã!) am strigat eu la ei. Pe rusește, bineînțeles pentru cã atâta știam.

Ei s-au oprit atunci într-adevãr, dar pentru ca sã se îndrepte spre mine. Știam că nu vin ca să mă întrebe despre raporturile numerelor lui Fibonacci. Am lăsat bicicleta să cadă, iar zgomotul făcut de sticla cu lapte care s-a spart mi-a dat ideea de a o apuca de gâtul ei rãmas cu ciob, ca un pumnal. Aveam acum o mică armă asupra mea însã nu știam dacă aș fi fost în stare să o folosesc. Aș fi avut și briceagul din buzunarul hainei, tot timpul l-am avut cu mine, dar nu mi-am adus aminte de el. De fapt eu nu am vrut decât să-l scap pe bietul Juras. Nu-i cunoșteam pe oamenii ăștia și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că am să fiu omorât de unul dintre ei chiar azi, acum, în momentul ăsta. Pentru că văzându-mă cu mâna fluturând ciobul de sticlă ca pe un cuțit, unul din ei a scos un fluierat prelung și apoi și-a desfăcut tacticos briceagul sãu cu lama lungã. Ceilalți doi râdeau gros. Apoi bolborosind vorbele lor neînțelese, se înarmară și ei. Ce era de făcut? Nici să fug nu mai puteam, că nu aveam unde. Un singur drum știam, acasă, dar acela nu mă scăpa nicidecum. M-ar fi prins. Bietul Juras nici nu se mai putea ridica în picioare, cum să mă ajute el pe mine? Îmi striga să fug.

-Du-te dr…lui Juras!  Și mai taci odată!

Atunci am făcut o mișcare pe care o văzusem prin filme, la bătăile cu cuțitul. Mi-am scos haina și mi-am înfășurat-o pe brațul stâng.

Aveam să mor? Fie! Dar nu ca un laș. Măcar cu unul mă duc de gât pe lumea cealaltă.

Și luând hotãrârea asta, m-am îndreptat decis către ei, spre deznodãmânt. Strigam tare, ca un dement, și încă pe românește, tot ceea ce-mi trecea prin minte. Împletituri din toate înjurãturile pe care mi le auziserã urechile de-a lungul vremii și pe care eu nu le mai rostisem niciodatã. Aș fi putut sã recit și Crezul, cã ei tot nu m-ar fi înțeles. Dar rãcneam ca un apucat orice măscară îmi venea în minte și auzindu-mi glasul puternic și fãrã de teamã mã îmbãrbãtam singur, tot mai tare.

Dacă aș fi fugit, de bună seamă că m-ar fi prins și nu se știe ce urma. Vãzusem bine de câtã violențã erau în stare. Dar gestul acela curajos de a-i înfrunta, i-a descumpănit. Ei erau trei și aveau niște arme neîndoios mai bune decât ciobul meu de sticlă. Însă la fel cum nu îi cunoșteam eu pe ei, nici ei nu mă  știau pe mine. La încredere funcționează spiritul de gașcă. Numai atunci. Când vine frica însă, te ia de-o parte și te rupe de grup. Fiecăruia în parte i-a fost frică pentru el.  Eu urlam turbat înjurãturile fioroase în timp ce țineam brațul stâng ridicat în sus iar cu dreaptul simulam tăierea. Poate că așa și făceam dacă îmi dădeau ocazia. În momentul acela eram ori eu, ori ei. Această determinare era realã întru totul, nu era prefãcută. Au simțit-o probabil prin pielea de pe spinare, acolo unde simți de obicei frica. Mie, după momentele de la început, îmi trecuse complet. Așa de sigur eram că voi muri în minutele următoare, încât nu m-am mai temut. De asta probabil i-am bătut psihologic. Și apoi, cum erau viețile noastre comparate? Ei poate aveau neveste, copii, un loc numit casă, unde să se întoarcă… Eu eram un urgisit al sorții. Nici 10 kopiykas nu mai dam pe viața mea.

Așa că s-au întors în loc și au plecat. Cam cu rușine unul de altul, cu sudalme și amenințări peste umăr, dar… Au părăsit câmpul de luptă.

Juras sta în genunchi, atâta cât reușise să se ridice și nu-i venea a-și crede ochilor. Foarte crunți mai înainte când îl ologiseră pe el, acum plecaseră ca niște lași dinaintea unui singur om.

Avea capul însângerat complet de la nasul spart. Când a deschis gura să-mi mulțumească am văzut că îi spărsăseră dinții din față.

Acum să vezi rânjetul lui Juras,! mă gândeam eu răutăcios, încă tremurând ușor de pe urma surescitării.

-Da, spart dinți mine!  zise el de parcă îmi citise iarăși gândul.

-Un fleac. Te-au ciuruit. Mă trezii eu cu o glumă pe care nu avea cum să o înțeleagă pentru că era dintr-o replică de film românesc.

-Teper nam nuzhno nemedlenno uyti. Vy ponimayete, my bolshe ne mozhem ostavasya? (Acum, trebuie să plecăm imediat. Înțelegi că nu mai putem rămâne niciun pic?)

Cu asta avea dreptate. Trebuia de urgență să ne luăm tălpășița de acolo. Amândoi.

-Eu plec ușor că nu mai am pe nimeni. Dar tu? Cum faci cu femeia?

-Întors bărbat casa iz turmy (de la pușcărie). Unul era el.

Aaa! Deci asta era cu oamenii aceia. Nici vorbă de politică aici. Omul venise acasă și acum își revendica, așa cum era și firesc, cuibul. Iar eu care puteam să fac omor fără să știu pe cine și de ce…

Îmi venea să-i mai dau și eu niște perechi de palme, peste fața aia a lui, tumefiată.

N-am mai zis însă nicio vorbă și am plecat la vagon. Chiar în acea noapte mi-am strâns într-o bocceluță mică, atâta cât să încapă în coșul bicicletei, tot ce am crezut eu că este important de acolo. Mai nimic adică. Actele de identitate și niște haine.

Adunătura celor șapte ani… nu reprezenta absolut nimic pentru mine.

Am pedalat toată noaptea către oraș, iar de acolo, dimineața am luat primul autobuz spre Donețk, unde era aeroportul. Mă întorceam în România.

-Va urma-

2 thoughts on “Lupa -13”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s