Lupa -11

images

Și iată așa, am rămas singur. Exact ca un pustnic eram. Însă dacă înainte mă însinguram cu voia mea, plecând razna prin coclauri, acum puteam sta oriunde, departe, dinaintea vagonului sau înăuntru, că tot aia era. Cale de câțiva kilometri buni, până în sat sau pe dincolo, spre puțurile miniere nu mai era țipenie de om.

Vagonul nostru nu se afla amplasat singur în acea enclavă de la mijlocul  pădurii. Cei din conducerea șantierului se gândiseră că vor sta mult mai mulți oameni acolo și așezaseră cinci astfel de vagoane, dispuse în formă de L. Celelalte însă nu au fost niciodată ocupate, cel puțin cât timp am locuit eu acolo. Și mă gândeam de ce nu vin să le ridice în condițiile astea. Dar deranjul ar fi fost mult prea mare și ajunse acum la o oarecare stare de depreciere, cheltuielile aferente nu se justificau.

N-am avut curiozitatea să văd cum arată prin interior, dar îmi puteam închipui.

*

Alecu se ocupase înainte de toate, cu spartul lemnelor, cu focul, câte și mai câte. Bietul Alecu! Mă obișnuisem ca să-mi facă diverse comisioane… Ia-mi și mie pâine, ia-mi zahăr, carne, aia, ori ailaltă. Că tot se ducea în sat, ziceam. Acum eram obligat să cobor eu însumi.

Încă de la început își luase singur aceste sarcini, zicându-mi:

-Lasă șefule că mă ocup eu! Dumneata te vezi că ești mai de la oraș.

Pe mine mă contrariaseră atunci acele vorbe. Firea mea orgolioasă le înregistraseră ca o jignire. Adică sunt mai stângaci, mai prost, cum adică ,,mă văd”?

Dar nu am zis nimic și l-am lăsat în pace. Mai apoi m-am complăcut și uite așa, eu nu prea făcusem mare lucru în gospodăria noastră.

După plecarea lui însă, m-am apucat să-mi fac un beci, așa l-am numit eu. Înainte nu aveam prea multe unelte, doar un topor și un ciocan. Acum mi-am cumpărat târnăcop, cazma și lopată cu care am săpat o groapă în locul mai umbros de la joncțiunea vagoanelor. Adâncimea cea mai mare am făcut-o înspre lizieră iar în față am realizat un fel de trepte, până spre suprafață. Am bătătorit bine pământul și pe pereți am pus cetină, pe care am fixat-o cu șipci din loc în loc. De la o șipcă la alta am pus sârmă bătută în cuie. Mi-am tăiat cu toporul niște pari, pe care i-am înfipt în margine, și i-am împreunat către mijlocul beciului, realizând astfel coama acoperișului. Am luat ce am găsit pe la magazinul acela sătesc, niște mușamale că le-am considerat mai trainice și celofan la metru, cu care am îmbrăcat acel acoperiș. Apoi am pus iar cetină și peste ea pământ moale. La urmă de tot am mai adugat un rând de cetină.

Toată această lucrare mi-a luat ceva timp, dar timp aveam din abundență. După o vreme, din pământul acela pus deasupra și chiar așa tasat cum era, că îl bătucisem, au dat ierburi și rugi că aproape nu se mai recunoștea construcția. La intrare am folosit o ușă de dulap, că doar acum erau de prisos vestiarele. Și asta nu a fost tot. Am cărat cu bicicleta, în câteva zile de-a rândul saci cu sare grunjoasă, ce o vindeau acolo la vrac. Cu această sare am tapetat bine pereții beciului, de jur-împrejur. Această operațiune avea să dăuneze mai apoi la tot ce era de metal, sârmă ori cuie, dar nu mai conta dacă rugineau, erau pe dedesupt și nu se mai putea desface nimic.

Făcusem treaba asta cu intenția de a avea un loc unde să-mi depozitez alimentele și să nu fiu nevoit să mă cobor prea des în sat. Dar gândul era de-a dreptul copilăresc, odată ce pentru toate acele materiale de construcție, și mai ales când am transportat sarea, m-am dus zi de zi în sat. Iar pentru pâine, care nu ținea mai mult de trei zile, eram nevoit oricum să mă duc. Dar se cheamă că mi-am mai făcut o ocupație, până la sosirea iernii.

Care iarnă a venit și a trecut asemeni și altora care au urmat.

Anul viitor m-am gândit că mi-ar trebui și un cuptor de pâine. Pentru asta n-am făcut cine știe ce construcție. O vatră, sub un umbrar din crengi. Însă țestul era o adevărată capodoperă. Văzusem undeva, la una din deplasările mele pe teren, un asemenea obiect în gospodăria unui om. Știam deci cum arată, dar nu prea știam cum se face. După foarte multe încercări nereușite, mi-a ieșit. Eram cât se poate de mulțumit de cum mã aranjasem.

 Ia sã vadã Alecu acum… îmi ziceam. O sã mai spunã cã sunt așa…mai de la oraș?

                                                                   *

Cu toate acele treburi care îmi dăduserã de lucru, măcar nu mai pierdeam timpul în reverii și astfel vremea a trecut mai ușor. Când mergeam în sat, pe la birt nu mă mai opream, aveam treabă numai la magazin și atât.

Mă aud strigat de un glas și când mă întorc, îl văd pe leton, care ieșea de pe ușa cealaltă.

-Nu stai vorbă cu mine?

-A! Păi nu te văzusem, Juras. N-aveam de gând să intru în bar, sincer.

-Dar acum nu gândești alfel? Eu vreau stăm vorbă.

-Ei, ba da. Hai, stai aici că mie nu-mi place aerul dinăuntru. Mă duc să-mi iau o cinzeacă de rom. Mai vrei și tu una? Tot rom?

-Da, răspunse el. Tot rom.

Când am revenit la masa pe care o ocupase Juras, ochii lui mă sfredeleau cu privirea.

-Rămas singur, fără Alec?

-Da, recunoscui. Știai? De ce nu m-ai mai vizitat?

-Probleme și mine. Alec nu vorbește mine, țară voi? Securitatea română e tare. Găsește mine.

-Nu fi tâmpit, mă! Ce tot spui acolo? Crezi că nimeni nu are altceva mai bun de lucru decât să te prindă pe tine? Că tu oi fi și cel mai mare criminal de pe pământ… Vino-ți în fire!

Pe măsură ce îl linișteam pe el, mă enervam eu tot mai rãu. Eram iritat că stau și-mi pierd vremea cu un sărit de pe fix.

-Am văzut Alec nu place mine.

-Nici eu nu mă omor de drag, îl atinsei eu printr-o glumã. Când te văd așa… Păi te credeam băiat deștept, ce naiba. Alo ! Noi suntem români și nu ruși. Securitatea de la noi nu se subordoneazã celei de la Kremlin. Și în definitiv, ce credeai? De-aia nu mai putea Alecu, că ești tu, dizidentu lu pește, pitit aici. Omul ăla s-a dus la casa lui, nu la securitate să te dea pe tine în vileag.

-Nu știu cuvânt vileag, mă întrerupse el.

-Lasă că nu știi multe. N-are importanță. Vreau să înțelegi, o dată pentru todeauna, că nu ai de ce să-ți faci griji în ce ne privește. Și apoi, nici nu știm bine cum te cheamă. Juras din Letonia. El săracu le mai și încurca, zicea că ești lituanian.

Cu acest ultim argument se pare că l-am potolit definitiv. Încercă să mute discuția, nu înainte de a-mi spune:

-Nici Juras nu cheamă mine. Și cum duci singur?

-Du-te dr…lui! O duc bine.

Nervozitatea îmi atinsese paroxismul. M-aș fi ridicat să plec chiar atunci, dar am socotit că e mai bine să mă retrag frumos, ca să nu-l las totuși tulburat.

-Nu e bine stai singur. Vine hoți, taie cuțitu. Continuă el vorba aiurea-în-tramvai.

Avea un fel ciudat de a vorbi. Își răsucea ochii în toate părțile și se apleca în față, de parcă ți-ar fi spus un mare secret. Dădea impresia că cine știe ce conspiră cu mine.

Nu era prima dată când mi se adresa în felul ăsta, însă acum, când mi-a vorbit cu ochii mijiți către oamenii de alături, m-am gândit dacă nu cumva știe totuși ceva și încearcă să mă pună în gardă.

– Chto ukrast’? Ya ne derzhu den’gi so mnoy. Ya otpravlyayu vsekh domoy, kogda ya povyshayu zarplatu. (Ce să-mi fure? Nu țin bani cu mine. Îi trimit pe toți acasă chiar de când ridic salariul).

Vorba asta am spus-o tare, ca să se audă și în vecinătate.

Juras rânjea în colțul gurii, semn că se prinsese. Urmãtoarea vorbã a fost însã din alt plan al gândurilor sale întortocheate:

-Eu nu stat vreme multă încă. Vin rușii iar aici.

Da, auzisem și eu la un radio pe care mi-l cumpărasem de curând, despre niște conflicte între ucraineni și ruși. Și chiar să nu fi auzit nimic la radio, se schimbase ceva și în atitudinea oamenilor. Nu mai vorbeau rusește între ei și întorceau capul atunci când auzeau vorbele în limba rusă. Ca și adineauri. Eu mă deprinsesem numai cu limba asta și nu am considerat că e necesar să mai învăț ucraineana odată ce mă puteam face înțeles deja cu rusa. O limbă nu se învață cât ai bate din palme și e drept că nici nu mi-am dat interesul.

-Poate nici eu n-o să mai stau prea mult, i-am răspuns. Mã gândisem deja la asta.

-Dar ai grijă hoții atunci.

Îl privii iar în lumina ochilor, încercând să înțeleg ce vrea de fapt să spună.

-Omule, tu ai auzit ceva? Sau vorbești în dodii?

-Nu știu cuvânt dodii.

-Ah! Adică spui baliverne.

-Nu știu baliverne.

-Și ce-ai vrea? Să-ți vorbesc rusește acum?

-Nu. Că se uită rãu noi.

Cu asta avea dreptate. Constatasem și eu că de când am ridicat glasul, că ceilalți oameni de primprejur se uitau înspre masa noastră tot mai des, pe sub sprâncene.

Am coborât glasul și am zis:

-Dar chiar e adevărat că nu au ce să-mi fure. Nu stau cu banii la saltea în vagon. Îi trimit în țară și pentru aici opresc foarte puține grivne de cheltuială. Așa că n-am de ce să-mi fac griji.

-Ba tocmai faci griji! Când cere și tu zici n-am, taie gât.

Aici trebuie să recunosc că am găsit iar un pic de logică în spusele lui Juras. Care mă și citi după față că îi dam dreptate și spuse privindu-mă din nou pieziș, cu subînțeles:

-Mai e nebun letonul? Ce zici?

Și-mi arãtă iar caninul stâng, așa cum făcea când credea el că zâmbește. În realitate, își muta gura pe-o parte, până i se dezveleau dinții în colțul ei. Un rânjet în toată puterea cuvântului, ce îl făcea antipatic.

-Nu am spus niciodată că ești nebun. Dar e drept că ți-au mai zburat niște țigle de pe acoperiș. Cu asta sunt de acord. Și încercai să-l imit strâmbându-mi și eu gura.

-Letonul nu e nebun nici prost, făcu el supărat. Nu înțeleg cuvinte, dar înțeleg tu râde mine.

-Am glumit băi, Juras. Nu știi de glumă? Și am încercat să-l bat prietenește pe umăr așa cum fac ortacii. Am fost stângaci ce-i drept, dar și el se mișcase, așa că i-am atins urechea și l-am făcut să sară în sus de la masă.

-Tu nu porți frumos. Tu supărat să știi!

Și a plecat lăsându-mă singur, cu două clondire de rom în față și cu o puzderie de întrebări.

-Va urma-

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s