Lupa -9

images

Pe durata muncii mă simțeam cel mai bine. Deși fusesem distribuit într-o poziție care mă putea scuti de efortul fizic, puneam umărul și munceam din greu.

-Tsey bazhaye zrobyty z namy armiyu. Shcho vidbuvayetʹsya tak, yak tse? Yakshcho my porushymo normu, chy khtosʹ nam daye dodatkovi hroshi? (Ăsta vrea să facă armată cu noi. Ce mă-sa trudește așa? Dacă stricăm norma, ne dă cineva vreun ban în plus?)

-Chto on govorit? (Ce zice?) Îl întrebai eu pe unul mai de aproape, că nu înțelegeam nimic când vorbeau pe limba lor.

-On govorit, chto ty sobirayesh’sya trakhat’ muzhchinu, i my ne khotim ubirat golovu! (Zice că te cam dai la târnăcop omule, iar noi nu vrem ca să dăm planul peste cap) Îmi răspunse el. Era murdar pe față, însă i-am putut descifra căutătura nu prea prietenoasă.
În momentul acela toți se opriseră și mă fixau cu răutate. Albul ochilor contrasta pronunțat cu fețele înnegrite, mânjite de cărbune.

– No ya zastavlyal tebya podtalkivat’ menya? Ya prosil vas ob etom? (Dar v-am silit eu să trageți cu mine la un loc? V-am cerut eu asta?) 

Când am rostit vorba, am ridicat anume glasul, ca să fiu auzit și de restul oamenilor. Însă din cauza efortului depus continuu, a lipsei de aer și poate chiar și emoția să fi fost de vină, glasul mi-a ieșit sugrumat, mai mult speriat decât impunător.

Auzindu-mă, Alecu se înființă degrabă pe alături, să-mi sară în ajutor la o adică.

Săracu! Sunt sigur că nu mă înghite nici el, dar își riscă uite, pielea pentru mine. Îmi zisei, evaluând totodată rapid situația.

-Ya imeyu vvidu, pochemu ty ne vzyal moy rukav? Ya ne khochu slishkom mnogo rabotat’, no kogda ya eto delayu, ya dumayu o sebe, i ya ne mogu ponyat’ eto. (Vreau să zic, de ce nu m-ați tras de mânecă? Nici eu nu vreau să muncesc prea tare dar când o fac, mă gândesc la ale mele și nu-mi dau seama)

-Chto? Vy boss, vy deystvitel’no Stakhanov? (Așa deci? Tu șefule ești chiar Stahanov?)

– Khorosho! .. Khorosho, chto my tol’ko chto ponyali eto seychas. So mnoy vy dolzhny pogovorit’ s frontom, a ne prokrast’sya v spinu. (Ei sunt!… Bine că ne-am lămurit măcar acuma. Cu mine trebuie să vorbiți în față, nu să mârâiți pe la spate)

Cu ultimele vorbe încercam să-mi restaurez de fapt autoritatea, fără de care am fi fost mâncați amândoi acolo, cu fulgi cu tot.

Mai târziu, înainte de culcare, cum sta așa cu ochii fixați pe cerul patului de deasupra, Alecu îmi zise:

-Știi ceva șefule? Eu îți cunosc povestea de acasă, am auzit-o de la unii. Și sincer, mă uitam la dumneata și nu prea te credeam în stare. Dar câteodată, ca azi, ești tare al dr…lui.

Am vrut să-i răspund ceva, dar mi-am înghițit vorbele și am tăcut. Apoi, după ce a trecut o bucată bună de vreme am zis că ar trebui să-i mulțumesc în vreun fel, fiindcă mă puteam bizui pe el și am îngăimat:

-Și dumneata ești un om de nădejde Alecule, așa să știi.

De data asta era rândul lui ca să tacă. Poate adormise și nici nu mă auzise…

Nu aveam cum să mai știu. Avea un somn de copil. Nici nu-l simțeai că e în cameră. De când plecase Niță, care sforăia ca un buhai, era multă liniște la noi în vagon.

*

Căptușit pe dinăuntru cu polistiren ca să păstreze căldura, vagonul în care ne instalasem noi trei când am sosit, avea patru paturi suprapuse. Ar mai fi fost loc de încă un rând de paturi, dar pe o parte erau  niște dulapuri înguste din placaj, învelite în melamină albă, iar înspre ușă era instalat un godin, o sobă cilindrică, din aceea din fontă. Încălzea cât ardeau cărbunii și apoi, spre dimineață s-ar fi dus. Letonul pe care l-am găsit acolo, ca unic locatar, era însă un om inventiv. El împăivănise sobița cu cărămizi strânse în sârmă, de jur- împrejur și altfel sta situația. Cărămizile păstrau căldura. Locul letonului era cel mai bun, chiar lângă sobă și chiar dacă îl vedeam foarte rar, mai ales în ultima vreme, nu i l-am ocupat niciodată. Dealtfel toate paturile de sus au rămas mereu neocupate și noi obișnuiam să ne ținem hainele acolo, ca să stea mai întinse și mai la îndemână.

Cătunul Bialcesk din Regiunea Donbas nu era chiar foarte departe de așezarea noastră, de aceea rând pe rând muncitorii își întemeiau relații cu femeile din zonă  și veneau mai apoi, cu bicicletele la muncă, așa ca și cum veneau de acasă.

La fel și letonul. Se ținea cu o femeie mai în vârstă decât el și cu copil mic… Dar se chema că era femeie. Așternut și mâncare calde. De-aia nu prea mai dădea pe la vagon.

Ne luasem și noi biciclete, eu cu Alecu. Dar când le încălecam, aveam direcții diferite. Alecu o lua înspre sat, la birt, iar eu pe drumurile forestiere. Mă duceam aiurea iar când găseam vreun luminiș, o poieniță, coboram și mă întindeam pe iarba rece, stând ceasuri întregi cu ochii ațintiți, printre vârfurile copacilor, spre albul văduhului de deasupra. Același ca și acasă nu mai simțeam că sunt departe. Nu mă gândeam îndărăt, la cele întâmplate. Visam așa, cu ochii deschiși, poiectându-mi în minte cum ar fi când aș primi veste de la sanatoriu că s-a însănătoșit Iulia… Am încercat un vis și cu găsirea lui Dănuț, dar era atât de neverosimil că n-am reușit. Pur și simplu nu puteam nici cu mintea să-mi închipui.

În toată perioada asta, nu am răcit nici măcar o dată. Durerea din suflet dogorea îndeajuns cât să mă ferească.

*

Într-o zi i-am făcut o surpriză lui Alecu și l-am urmat la birt.

-Ce faci șefule, vii cu mine? Cred că o să ningă, uite chiar acu!… îmi zise el bucuros.

-Cum așa?

-Păi zic că se întoarce vremea, de te hotărâși dumneata să mai vii odată și cu mine.

-Iaca vin. Numai nu pedala așa de iute că doar nu închid ăia bufetul.

Birtul era o clădire nu mult mai mare decât celelalte case, cu acoperiș de tablă vopsită în albastru, destul de țipător.  Amplasat la o răspântie de drumuri, avea două intrări separate. Pe ușa din stânga se intra la un fel de magazin cu de toate. Mărfurile erau înghesuite care pe unde, că te și mirai cum le știe vânzătoarea rostul. Încăperea cea mai mare era alocată barului, pentru că aici era clientela stabilă de pe urma cărora câștigau cel mai bine. Munca deosebit de grea îi determina pe oameni să meargă în fiecare zi să-și toace banii acolo, ca și cum numai așa puteau rezista. Foarte aproape una de alta, mai erau mese și pe afară, până aproape de drum.

Am intrat să comandăm și mirosul greu, de transpirație bărbătească m-a izbit încă de la ușă. E drept, condițiile erau precare acolo, dar se chema că acei oameni se duceau undeva la niște case și ar fi putut să se mai și spele din când în când. Noi ne instalasem lângă vagon, un butoi spânzurat deasupra unei schele din bârne. Ne încălzeam apa într-un tuci mare așazat pe pirostrii și ne spălam în fiecare zi, vară sau iarnă, atât eu cât și Alecu. Când vrei ceva, se poate.

Așa că așteptam să ne vină rândul la bar, să comandăm și să ieșim cât mai degrabă afară. Era un frig subțirel, așa cum se face în octombrie când se prefigurează toamna, de aceea oamenii stăteau îmbuluciți înăuntru.

-Uite-l și pe lituanian! Îmi atrase Alecu atenția.

Nu-l văzusem în lumina aceea difuză, încețată de la fumul gros, de țigară.

Dar și să-l fi văzut, poate că nici nu-l mai recunoșteam. De multă vreme nu mai trecuse pe la noi.

M-am uitat spre direcția indicată și am ridicat mâna în semn de salut. Știam că cei dinăuntru văd mai bine, având ochii obișnuiți cu mediul.

-Este leton nu lituanian, ți-am mai spus Alecule.

-Leton, lituanian, tot un dr…, șefule.

-Cum bre, să fie la fel? Dumitale ți-ar conveni să ți se spună că ești ungur?

-Sau bulgar? auzirãm un glas pe limba noastrã.

Ne-am întors deodată amândoi capetele și am rămas cu gurile căscate. În timpul schimbului de cuvinte letonul se apropiase, iar acum sta lângã noi, rânjind cu gura într-o parte. El fusese cel care îmi completase vorba.

-Va urma-

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s