Lupa -8 (Capitolul II)

images

M-am dus la Lupeni și m-am făcut miner. Fără să le spun bineînțeles că am studii superioare, am ales să muncesc din greu, să mă zdrobesc în trudă. Nu era suficient însă pentru mine. Când ieșeam din șut, oamenii erau tot oameni, cu viață socială, cu întrebări și curiozități.

Am născocit pentru ei o poveste monstruoasă, preferabilă mi se părea adevărului și mai cumplit. Le-am spus că să nu mă dea de gol, dar mă ascund de poliție pentru că mi-am ucis soția, din gelozie.

Și cu asta, a fost de ajuns. Oameni aspri, cu principii puține dar ferme, ortacilor nu le-au mai trebuit alte explicații.

-E necăjit, bre! Dă-i pace.

Oricare și-ar fi folosit brișca fãrã sã stea pe gânduri ca să își înjunghie femeia dacă l-ar fi înșelat.

Am stat nouă ani printre ei. Apoi începuseră cu restructurările.

Te așteptai oricând să te cheme și să te anunțe:

-Nu mai e de lucru, omule. Încearcă să te reprofilezi. Nu știi să te pricepi și la altceva?

*

Odată, am auzit discuția unora la crâșmă… Trei inși împrejurul unei mese:

-Hai mă, în Ucraina. Spunea ăla din dreapta mesei. Am auzit că acolo se lucrează și nu dau afară oamenii.

-Hai! Zic eu atunci, amestecându-mă neîntrebat în vorbă. Spuneți când și vin și eu cu voi.

Aceștia mă cunoșteau vag. Intram rar la băutură și nici nu îmi făcusem apropiați, ținându-mă mereu mai la o parte. Ori un astfel de drum se presupunea să îl facă între prieteni.

Dar văzuseră că mă pricep la treabă și stau în banca mea. Acum, pe sub sprâncenele încruntate, ei cântăreau toate aceste lucruri, înainte ca ăla de zisese despre Ucraina, să se decidă scurt:

-Haide dară și tu!

O hotărâre care le-a prins bine până la urmă.

Eu știam din școală puțină rusă, iar acolo, în Ucraina, se vorbește rusa ca și a doua limbă, cam cum e și la noi în Basarabia, doar au fost sub sovietizare. Fără mine nu prea cred că s-ar fi descurcat. Am avut de dat un fel de interviu, trebuia să arătăm că ne-am însușit niște noțiuni generale, că avem idee despre normele de securitate a muncii. Și asta într-o limbă diferită întru totul, chiar și în grafie.

Atunci eu am vorbit în numele tuturor. Cunoștințele dobândite în facultate, nu aveam interes să le mai tăinuiesc.

Am spus că sunt inginer, iar ei o parte din echipa mea de muncitori și îi rog ca să mă lase să-i ajut. Sunt oameni de nãdejde și foarte muncitori și chiar dacã nu se descurcã prea bine cu teoria din cauza limbii, își cunosc foarte bine atribuțiile odatã ajunși la locul de muncã.

Limba rusă. Cui îi plăcuse în școală? Era vremea când de-abia începeam sã ne răzvrătim. Ne repugna orice venea dinspre ruși. Îmi amintesc de cum încercam să îl contrazic pe bunicul, în a cărui bibliotecă se aflau la loc de cinste toți clasicii ruși. Nu aveam bineînțeles argumente pertinente, doar revolta împotriva cotropitorilor. Însă nu poți amesteca la grămadă, oamenii între ei fără să riști o injustiție, mi-a spus atunci bunicul.

Îmi plăcea profesorul de istorie, care mai strecura, cu tot riscul la care se putea expune, câte o povestioară din istoria reală și ne îndemna să căutăm adevărul în afara manualului pe care îl preda.  Pãrerea mea de atunci și pe care o susțin în continuare, este cã un profesor poate fi mai important decât își închipuie el însuși pentru materia de care se ocupã. Dacă placi un profesor, înghiți și ceea ce predã, de dragul sãu. La fel sta treaba cu Doamna Sima, madama de lb. Rusă. Dânsa era o doamnă atât de drăguță, că nu te putea lăsa inima ca să o superi. Am învățat efectiv din respect pentru dumneaei. Acum uite că îmi prindea bine.

Până la urmă ne-am angajat cu toții și am mai petrecut astfel încă șapte ani. Din momentul sosirii noastre aici, ortacii niciodată nu au mai revenit la camaraderia de dinainte, cãreia oricum nu-i puteam spune prietenie. Era ceva, un prag între noi pe care ei îl creaserã, dintr-un respect care mie îmi venea incomod. Ședeau tot timpul laolaltã, în timp ce eu eram însoțit numai de propria umbrã. Dacã nu mi-aș fi dorit oricum solitudinea, acest lucru chiar m-ar fi deranjat. Trebuie sã recunosc însã cã nici eu nu m-aș fi putut ralia la glumele, poznele și tachinãrile lor. Durerea din sufletul meu mã fãcea sã par deja un om rigid, îmbãtrânit înainte de vreme.

Șapte ani am muncit acolo, dar nu în formulă întreagă.

Dintre cei trei cu care am plecat la drum, primul ne-a părăsit Sile. Îi ziceau Pruncu pentru cã era cel mai tânãr dintre ei. Bãiat cuminte și respectuos, avea rareori câte o izbucnire de rãzvrãtire de care ei nu se supãrau, punând-o pe seama vârstei crude.

– Ete-te mânzu!  Face colți de câine… Și se puneau apoi pe râs, la care se alãtura pânã la urmã și Sile. Știa cã între ei nu poate încãpea nicio rãutate.

Nu stătuse nici măcar un an. A dispărut dintr-o dată, fără măcar să-și ia rămas bun. De rușine că se dovedea mai slab de înger poate, sau de teamă să nu-l oprim, nu știam ce gândise, dar ne-am trezit fără el.

Noi ne-am făcut griji că poate l-o fi omorât careva. Este drept că bagajele îi lipseau din dulap, dar nu eram siguri că acest  indiciu însemna neapărat că a și plecat pe picioarele lui acasă. Nu știu cum i-a trecut lui Alecu prin minte să-i caute sub pernă. Astfel am descoperit acel bilet în care el socotea că își explică cumva gestul. Cu toatã apropierea dintre ei, nu putuse sã le spunã din gurã ceea ce-l frãmânta. A ales aceastã cale ce nu-i era foarte la îndemânã, ca sã scrie. În linii mari tot repeta că nu mai poate de dorul de casă și ne saluta pe toți, dorindu-ne tăria care îi lipsise lui. Important era că de acum încolo, ne puteam în sfârșit liniști.

*

Al doilea a fost Niță. El răbdase aproape doi ani. Dar apoi i s-a confesat lui Alecu, cu care era prieten:

-Eu o iau razna dacă mai rămân, Alecule. Mă întorc acasă. Nu mai pot. Vii cu mine?

O săptămână întreagă l-a bătut la cap, însã acesta s-a ținut tare.

-Du-te tu mã! Da eu mai stau. Unde sã mã duc acasã? Ca sã mã bag argat, sau ce? Îmi trebuie mai mulți bani pentru ce am eu în cap.

Cu mine se consultase și eu știam ce planuri are. Voia sã se privatizeze, sã-și deschidã acasã o crâșmã.

-Nu știu Alecule ce sã zic. Nu mã pricep la de-astea. Crâșmã zici? Dacã nu e putere de cumpãrare, ori dacã oamenii pleacã în alte locuri după lucru, zic și eu, o fi bine?… Cugetã bine, dar fã numai cum te taie pe dumneata capul. S-ar putea sã te taie totuși mai bine decât pe mine.

-Pãi la asta mã gândeam șefule. Uite acilea spre exemplu. Crâșma e mereu plinã. Au n-au bani, beregata le cere bãuturã.

-Pãi de ce ești rãu? Ce, voi nu mergeți?

-Pãi da. Tocmai cã mergem, de-asta și zic. Bine, eu mai iau și seama… Cã taman așa mã gândesc sã fac și eu. Cum e aici. Crâșmã într-o parte și magazinel în cealaltã.

-Ce sã mai spun atunci? Sã-ți ajute Dumnezeu!

Celãlalt, Nițã, era singurul care nu mã prea înghițea. În cei doi ani cât am stat împreunã, nu știu câte vorbe am schimbat între noi. Mai ales în anul al doilea, dupã ce plecase Sile, se purta de parcã din cauza mea ar fi fãcut-o. Nu o spunea în fațã, dar îl simțeam cã are ceva contra mea.

Alecu însã își vedea de treabã și nu ducea vorba de la unul la altul. Când i-am cerut să-mi spună ce zice Nițã despre mine, a alunecat cu vorba și n-am scos nimic:

-Da ce treabã ai cu cine, ce zice? De când nu-ți vezi dumneata de ale dumitale?

Și am lãsat-o moartã de atunci. Chiar mi-am vãzut de ale mele.

Chiar și acum când știam cã se ține de capul lui ca sã plece împreunã acasã, tot nu mă amestecam.

Facã fiecare ce vrea, îmi ziceam.

-Pleacă și Niță, șefule, să știi. S-a hotãrât el în sfârșit sã mã înștiințeze.

-Știam Alecule. Mi-am dat seama de ceva timp. Dar dumneata ce gânduri ai, mai rămâi?

-I-am zis că mai stau o țâră! A făcut el grav, pe gânduri.

Avea într-adevăr de ce să fie îngândurat.

Rămas numai cu mine, el de acum s-ar fi putut considera ca și singur.

Alecu era un om tare, la propriu și la figurat. Înalt și ciolănos, nu avea mușchii frumos reliefați, ca la sportivi, dar pe brațele sale muncite de la o vârstă fragedă, șerpuiau niște vene umflate cum nu mai văzusem.

De-aia o fi expresia cu ,,are vână”, mi-am spus eu când am descoperit de câtă forță dispunea. Totuși era un om normal. Îi plăcea să schimbe o vorbă cu cineva. Cu cine? Ceilalți toți erau străini, iar eu eram înstrăinat de felul meu.

Ca și mai înainte, colcăiam în durerea mea, cu ochii în gol, ceasuri întregi.

Am ajuns ca tanti Leana, îmi ziceam. Dar nu puteam să mă îndrept. Eram gol pe dinăuntru, fără niciun țel și fără nicio speranță. Țineam legătura acasă numai cu directorul sanatoriului de la Câmpina, căruia îi trimiteam aproape toți banii câștigați și cu dl. Mihai, polițistul care venise în ziua aceea la mine acasă. Știa de ce-l caut și îmi răspundea înainte ca să articulez eu vreo întrebare:

-Nimic domnu Dima! Încă nimic, dar căutăm în continuare, să fiți convins. N-am uitat de cazul dvs.

Cu poza aceea de la patru ani? Știam însă că trebuie să-l întreb, așa cum el știa că trebuie să mă încurajeze, ca într-un fel de contract. V-am spus. Mă foloseam instinctiv de multe tertipuri pentru a mă ține pe linia de plutire. Eram un robot bine construit.

-Va urma-

2 thoughts on “Lupa -8 (Capitolul II)”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s