Lupa -7

images

În acele vremuri, nu erau telefoanele din ziua de azi, cu cameră foto încorporată, ca să ai posibilitatea de a face milioane de poze și filme. De fapt nu existau încă telefoanele mobile. Doar cele așa-zis fixe, cu fir atârnat. Cu aparatul foto era altfel, trebuia să le developezi în oraș și aveai un număr limitat de poziții pe film. Cele mai multe fotografii erau de la nunta noastrã. Și de la botez, mai apoi. Cu personaje multe, rude și prieteni.

Am găsit niște poze făcute de mine, vara trecută la mare. Dar artistul lui pește, care eram eu, am vrut să prind și marea și pe Iulia… niciun prim-plan cu fața băiatului.

Prim-plan! Mi-am amintit dintr-o dată că am o filmare din 17 decembrie, cu el. Împlinea patru ani și am adus pe cineva să imortalizeze acest eveniment.

-Stați un pic! I-am rugat pe polițiști. Și am căutat înfrigurat caseta pe etichita căreia scrisesem cu marker: Dănuț, 4 ani.

Am introdus-o în videoproiector și iarăși constat acum delicatețea de care au dat dovadă acei oameni. Au stat liniștiți lângă mine, după ce trecuseră prin mâini câteva zeci de fotografii fără relevanță, de am vizionat împreunã toată filmarea. Puteau, fiind în exercițiul funcțiunii, să zorească un pic, să deruleze pe înainte până vedeau ceea ce căutau, o față în prim-plan.

Care bineînțeles, a fost exact la sfârșit. Tipul care a venit să filmeze, era inginer mecanic de meserie. Însă avea în mod cert mult talent și un foarte bun simț artistic.

Făcusem noi un joc atunci, cu telefonul, că îl sună pe Dănuț cineva și am format numărul de la roboțica ce anunța cât e ceasul:

„La semnalul următor, este ora: pâc! zece, douăsprezece minute și șapte secunde…la semnalul următor… ” , repeta într-una, cât timp țineai telefonul la ureche. Copilul a stat cuminte, câteva secunde bune să asculte acel glas, dar apoi a lăsat din mână receptorul și a vrut să-mi comunice nedumerirea.

Iar eu aflându-mă, cumva pe direcția camerei de filmat, de fapt retras în spatele cameramanului, fața lui mirată a fost prinsă exact așa, rostind cuvintele:

-Păi nu e!!! Și ochii săi mari și frumoși te priveau de peste timp.

Parcă acum ne-ar fi spus:

-Unde sunt?!

Polițiștii erau, așa cum v-am povestit, un bărbat și o femeie. Femeia nu a rezistat. S-a ridicat iute și sub pretextul că merge la baie, a intrat degrabă într-o cameră, oricare, să-și ascundă fața. Și lacrimile.

Bărbatul a rămas câteva clipe pe gânduri și apoi, adunându-se, a rostit cu glasul spart, pe care a încercat în câteva rânduri să și-l dreagă.

-Asta e, domnule Dima. E potrivită. Avem specialiști care vor selecta acest cadru după filmare și noi apoi ne vom ocupa  și vom răspândi în cât mai multe locuri fotografia băiețelului. …Oamenii sunt săritori, veți vedea, continuă în timp ce colega lui se înapoiase în liniște printre noi.

Se mișcă încet și solemn, ca la o înmormântare, înregistra mintea mea…

-…Vor vedea anunțurile, vorbea înainte polițistul și ne vor suna numaidecât: Uite dom-le, am văzut un copil cu semnalmentele astea, în cutare loc!

Femeia s-a prefăcut că se apleacă să se încalțe.

Știam și eu, și ea și cel care vorbea, că ăsta era scenariul dintr-un alt film.

Băiatul meu fusese răpit, nu avea să mai sune nimeni, niciodată. Decât….

Ce mizerie s-a strâns pe scări. Doar ieri o văzusem pe femeia de la curățenie măturând. Când s-a adunat iar tot gunoiul ăsta? Rotițele minții mele se învârteau încă, dar fără sens, ca un ceas dereglat care spune ora exactă în continuare, dar de pe alt continent.

Ușa rămăsese deschisă în spate. S-a întors polițista ca să tragă de ea.

Abia la mașină, văzând că dau să mă urc după ei, au îndrăznit să-mi zică după ce făcuseră un rapid schimb de priviri:

-Nu e nevoie să ne mai însoțiți. Rămâneți acasă și încercați să vă adunați. Și să aveți încredere că ne vom da toată silința pentru acest caz.

-Eu vă mărturisesc că încrederea mea se bazează mult și pe bunătatea lui Dumnezeu, adăugă femeia cu ochii strălucind de la lacrimi.

În timpul acesta, bărbatul își scoase un carnețel mic din buzunar și după ce își notă ceva acolo, rupse fila și mi-o înmână spunându-mi:

-V-am trecut numele meu și telefonul de acasă. Ca să știți că nu mă voi preocupa numai în cele opt ore de program, puteți sã mã sunați la orice orã.

Le-am mulțumit cu un glas  care se auzea ciudat, ca atunci când ai urechile astupate.

Rămas singur, m-am trântit sfârșit pe bancă, pe locul unde șezusem cândva, alături de tanti Leana, cu Dănuț în brațele mele. Acum brațele îmi atârnau goale și fãrã de vlagã pe lângã corp.

*

Tot ceea ce v-am povestit până acum, le-am avut în mintea mea cu mecanisme ciudate, înregistrate cu o precizie absolută. Fiecare amănunt de atunci, pot să-l redau cu exactitatea timpului prezent. Zilele care au urmat după asta însă, le am în ceață.

Nu prea mai știu să spun clar, într-o ordine, desfășurarea evenimentelor. Au fost ani distruși, în care am trăit din inerție, pentru că nu puteam să mor când voiam eu. Iulia a fost transferată la un sanatoriu din Câmpina unde se ocupa de ea, un fost coleg de-al ei de facultate, ce era acum chiar director acolo.

Eu m-am dus o vreme la serviciu, însă eram apatic, nu puteam lucra, cădeam în reverii. Eram lăsat totuși în pace de toată lumea. Nici chiar dna Tănase nu mi-a spus vreodată acele vorbe la care mă așteptam: ,,Nu ți-am zis eu să ai grijă?”

Cu toate astea, nu mai suportam nimic și pe nimeni. Mai ales pe mine. Mă învinovățeam că din cauza mea s-a întâmplat, totul. Nu că l-am pierdut, știam că nu puteam să-mi reproșez asta. Dar că am tras a rău, că am fost superstițios, că nu m-am rugat cu lacrimi de foc la Dumnezeu, să nu abată asupra casei noastre tot răul.

Ce lacrimi? Nici măcar în urmă, nu am putut plânge. Simțeam o nevoie cumplită să mă descătușez, să eliberez durerea care îmi rodea ca un vierme coșul pieptului.

După ce am încercat fără de succes să beau alcool, ca să cad în neștire, am renunțat și la asta. Nu este ușor să știți, ca să te îmbeți. Vodcă am încercat să beau. Și am dat-o pe gât cu sforțare, scuturându-mă de dezgust și de tărie. Degeaba. Mi-am pierdut din reflexele motorii, dar conștiința nicidecum.

Așa, împleticit, m-am dus la oglindă și mi-am tras palme. Una după alta. Mi-am jumulit părul, apoi m-am lovit cu pumnii în cap. Nimic. Durerea din suflet, încă era mai mare. Atunci m-am hotărât să plec în lume.

-Va urma-

2 thoughts on “Lupa -7”

  1. In ultima vreme am facut o pasiune pentru filme ce au la baza scenarii scrise dupa fapte reale. Este oare si Lupa din categoria asta?

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s