Lupa -6

images

Am revenit în piață. Niște oameni vorbeau între ei:

-Nu e domne de râs! Și-a pierdut copilul…

De râs? Mintea mea realiza că despre necazul nostru se vorbește, dar nu înțelegea.

Ce să fie de râs? Ce spune omul ăsta?

Nu a trebuit să-l iau de guler și să-l întreb. Auzi deodată un urlet lugubru care mă îngheță de groază:

-Dănu-uuuuu-uț!!!

Nu era o chemare ca toate chemările. Acea vocală a numelui de alint al băiatului, se transformase prelungită în strigătul ei, așa încât părea ca urletul unui lup. Al unei lupe.

-Dănu-uuuuuuu-uț!!! U-uuuuu-uuuu!

Când am sosit lângă ea, am sesizat că nici privirea nu îi mai era limpede. Un fel de albeață, ca un celofan subțire îi acopera strălucirea ochilor de altădată. Astfel încât, deși avea capul îndreptat pe direcția mea, îmi era clar că nu mă vedea. Trecea prin mine, dincolo.

De fapt, aveam să constat că nici nu mă recunoștea. M-a respins când am încercat să o iau în brațe, dar nu ca și cum era supărată pe mine. Efectiv, cum te scuturi la atingerea unui străin ce merge mult prea departe cu băgatul în seamă. Îi cunoșteam acest gest, cu care se apărase în atâtea rânduri împotriva băieților de la facultate, care își mai încercau și ei norocul. Un rictus ușor, cu bărbia întinsă în față și o scuturare de umăr, ca un fior dinaintea murdăriei, erau de ajuns pentru a ține la distanță pe oricine.

Dacă această mișcare părea sau nu să fie sub control, câteva secunde mai târziu, când a reluat acel urlet sinistru, m-a lămurit definitiv: își pierduse mintea.

Mintea Iuliei? Cum putea să fie posibil? Nu am întâlnit până la ea, un om cu o asemenea capacitate. Eu citisem mult, că am fost o fire curioasă, dar nu am păstrat în memorie toate acele informații. În schimb ea, doar o dată să fi citit, mai ales cu voce tare, că memoria auditivă era de-a dreptul fenomenală, și gata, acolo rămânea. Nu mai uita niciodată. O întreceam și eu la matematică, pentru că făcusem o pasiune pentru rezolvarea problemelor, în rest… Și pe actori îi știa mai bine cu toate cã eu eram cu filmele. Îmi plăcea muzica clasică, dar eu ascultam fără să știu ce și pe cine. Ea însă știa și recunoștea după o bucățică oricât de mică, a cui arie este și bineînțeles, a câta. Terminase medicina cu nota 10, ce pot spune mai mult?

Și acum, în nenorocirea care ne-a lovit, ei i s-a scurtcircuitat creierul. Pe mine m-a salvat acest mecanism de dedublare. Așa cum v-am povestit, în toate momentele extreme pățesc fără voia mea o depărtare a conștiinței, care e în stare astfel să analizeze extrem de lucid, dar din alt plan, toate stările care mi se întâmplă.

De asta eu nici nu pot să plâng, nu am mai făcut-o din copilărie.

Acum mă uit la acest tablou înfricoșător, în care îmi văd soția urlând de durere, realizând că de acum…

Când s-a pornit acest gând, mecanismul minții a refuzat să-l depene, să-l ducă până la capăt și iute s-a abătut în altă direcție… M-am uitat în jur și mi-am zis cu răutate:

Ce oameni insensibili, își  văd mai departe de treburile lor meschine…

Eram nedrept și știam bine asta. Oamenii au făcut ce au putut, unii au căutat și ei primprejur, s-au chestionat unii pe alții, cineva s-a dus la un telefon public de a chemat poliția și salvarea. Ce altceva mai era de făcut?

Salvarea a sosit mai înainte. Doctorii au evaluat rapid situația și au luat-o pe Iulia cu ei.

Nu s-a împotrivit, cum mă temeam. Îi urma docilă sub privirile speriate ale oamenilor. O tanti, cea căreia voise Iulia să-i dea suta de lei pentru bătrâna de care povestise, își făcu iute o cruce furișată. Ce cruce strâmbă, parcă se apără de muște, constatam eu din altă lume. Eram încremenit și efectiv nu știam ce să fac.

Un om m-a împins de la spate, să urc și eu în ambulanță. Dar medicul de pe mașină m-a oprit, punându-mi o mână în dreptul pieptului.

-Dvs.  rămâneți vă rog aici. Vă dați seama, dacă a fost anunțată și poliția, cineva trebuie să rămână pentru declarații.

După ce a demarat ambulanța, la câțiva zeci de metri s-a pornit și sirena. La unison cu ea, auzeam și urletul Iuliei.

Atunci gândul acela înfiorător mi s-a formulat din nou:

Am rămas singur. Deodată, am rămas singur. Unde e Dănuț? Unde au luat-o pe Iulia? Nu pot îndura asta. Simt că mor. O să paralizez.

Dar gândind, eu parcă mă vedeam din afară. Și nu puteam să mor, nici să paralizez. Nici măcar să plâng. Pentru că eram un nenorocit cu mutră de Buster Keaton, care își înregistrează nenorocirea ca și cum nu i-ar aparține.

*

Declarațiile nu au fost chiar așa cum spunea cândva, dna Tănase. Oameni cu foarte mult bun-simț, polițiștii s-au purtat extrem de atent cu mine. Întrebările au fost puse pentru că așa era procedura, dar și-au dat seama de la început despre ce e vorba. Oricum, mai mult oamenii dimprejur au vorbit, povestind unii peste alții, încercând fiecare să fie cât mai de folos.

-Domne, nimeni nu dispare așa, deodată. Nu avea cum să se piardă. Aici am fost cu toții, ăștia care ne vedeți. Cineva le-a răpit copilul!

-Daa! Încuviințau în cor și alții.

-Însă nu înțelegem nici în ruptul capului cum nimeni nu a văzut nimic.

-Așa e! Intervenea încã unul. N-am văzut și n-am auzit. Păi dacă striga copilul, nu îl auzeam?

-Îl adoarme, băi. De-asta nu strigă. Îi face iute o injecție cu ceva care adoarme.

-Sau îi pune o batistă la nas cu aia, cu cloramină!

-Cu cloroform, bă tataie, cloroform nu cloraminã! Sări altul să-l îndrepte.

-Ați văzut dvs. ceva?  Încerca polițistul să aducă lucrurile în ordine.

-Nu! Asta spunem aici. Că n-am văzut.

– Nu ne explicăm cum putea să treacă pe lângă noi, cu un copil furat și noi să nu ne dăm seama.

-Ce mă! Dacă îl bagă într-un sac, nici nu-ți dai seama ce e. Zici că-s cartofi. Începu altul, să facă pe deșteptul.

-Ești prost bă! Auzi, să-l bage în sac… Dar nu poate să-l țină frumos în brațe? Așa trece pe lângă tine fără să-ți dea de gândit. De unde să știi tu că nu-i al său?

-Vă rog să nu declarați aici speculațiile dvs. Doar ce știți exact. Nu ajută pe nimeni dacã doar vã dați cu pãrerea. Rosti și polițista care făcea parte din echipa ce sosise la intervenție.

-Eu am vãzut copilul de mânã cu tatãl sãu, dumnealui adicã, mã indicã femeia de la morcovi, cu soțul bolnav, arãtându-mã polițiștilor cu tot brațul întins cãtre mine. Și la urmã n-am mai vãzut, cã aveam treabã cu doamna doctor. Asta e tot ce știu și declar, încheie ea ritos.

-Și? Ai vãzut și n-ai mai vãzut… Pe cine ajutã fã, asta? o apostrofã un bãrbat. Poale lungi și minte scurtã, bine-a zis cine-a zis!

-Am spus și eu ce am știut! se apãrã ea. Cã vorbiți toți aici de parcã tatãl bãiețașului n-ar fi printre noi.

-Așa e bre! Nu vedeți că e și omul ăsta aici? Făcură ei, realizându-mi parcă dintr-o dată prezența acolo.

Da. Eu eram și nu prea eram. Nu știam de mine.

Înțelegând că mai mult nu au a scoate de la martori, polițiștii m-au luat mai într-o parte, zicându-le celorlalți:

-Acum, de dvs. nu mai avem nevoie. Vedeți-vă de treburi. Dacă vă mai amintiți ceva, orice amănunt, veniți la circă. Vă rugăm, nu pregetați. Poate fi extrem de important orice indiciu.

Cu mine apoi, au completat datele noastre personale, date ce trebuiau trecute la raport.  Au insistat mai mult pe descrierea îmbrăcăminții copilului.

-Ne-ar ajuta foarte mult o fotografie cât mai recentă, aveți acasă?

-Da. Am răspuns eu, neștiind de fapt sigur, ce poză i-am făcut mai de curând.

Ne-am dus la mașina lor, de unde ei au comunicat prin stație situația de rãpire minor pentru alertarea tuturor echipajelor. Au dat descrierea sumarã și apoi m-au poftit sã mergem acasã pentru a ridica poza pe care s-o dea spre publicare.

La mamaia în apartament, peste tot întâlneai fotografii de-ale lui Liviu, în diferite etape ale vârstei sale. Dar asta pentru că el nu era real, în viața ei.

Însă noi, pe Dănuț îl aveam aievea printre noi, ne bucura zi de zi cu drăgălășeniile sale.

Când i-am făcut oare ultima poză? Mă întrebam în timp ce mașina de poliție, deja ajunsese în fața blocului. Stăm aproape de piață, ce-mi ieșise mie sufletul așa când am alergat să verific dacă s-a întors acasă?

Urcând la etajul doi, am descuiat ușa cu emoție, abia nimerind cu cheia în broască și am intrat în urma lor, deși îmi făcuseră semn să poftesc primul. Dar mă codeam, pentru că nu-mi venea să mai intru pe ușă. Toate lucrurile familiare dimprejur, mirosul casnic ce răzbătea dinspre bucătărie, de la oala de ciorbă… nu-mi mai aparțineau. Parcă intrasem prin efracție. M-am dus la bibliotecă și am luat albumul foto. Mai aveam acolo, și o cutie de carton, în care adunasem la un loc pozele noastre, ale mele și ale soției, cu Dănuț la un loc. Am început cu toții să căutăm printre ele, una care să-l reprezinte mai bine pe copil.

-Va urma-

One thought on “Lupa -6”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s