Lupa -5

images

Când a fost să-i punem un nume băiatului, IuIia mi-a zis:

-Alege tu. Ție ți-am dăruit un băiat, să știi cât te iubesc.

Sub o inspirație de moment, m-am dus la calendarul ortodox lipit pe ușa salonului de vreuna dintre femeile care se tot perindaseră pe acolo și am citit sfântul din dreptul zilei când s-a născut, adică 17 decembrie.

-Daniel, am spus. Îți place?

-O, da! E frumos. Bătând din palme ca un copil, a continuat:

-Și îl vom striga Dănuț, ca pe unul din eroii lui Ionel Teodoreanu.

*

Influențați de dna Precup, începurăm și noi să frecventăm biserica. Dânsa mergea că așa simțise la un moment dat, când necazurile o sufocau. A găsit acolo liniștea și împăcarea de care are nevoie un om încercat de suferințe.

Noi, care deja trăiam Raiul pe pământ, nu puteam simți la fel. Toate bucuriile pe care și le poate dori cineva de la viață, cu toate eram binecuvântați.

Dar se cuvenea și așa, să mergem pentru a da slavă și a mulțumi Celui care ni le-a dăruit.

Toți oamenii se bucurau văzându-ne. Eram o apariție care parcã îi trezea la viață, în plictiseala ce îi copleșea la ascultarea slujbei de la bisericã.

Să recunoaștem. Mulți se aflau acolo ca să se afle în treabă. Se vedea după semnele caraghioase ce le făceau spre Dănuț, ca să-l amuze. În Liturghie sunt momente, pe care dacă le asculți cu atenție, te umflă plânsul. Nu și pe aceia însă, care veniseră așa cum se duc unii la concert, ori la hipodrom. Și nici pe mine, care puteam judeca pe alții dar eram la fel de neatent, privind când la Dănuț, când la Iulia, mândru ca un păun. Cu o basma mare pe cap, lăsat cu grație peste umeri, ea era parcă și mai frumoasă în această înfățișare de cuvioșie, care i se potrivea atât de bine.

Slujba se terminase, și, după cum se obișnuiește, preotul ține o cuvântare, o predică în care, după ce deslușește pe înțelesul tuturor pericopa și tot ceea ce s-a săvârșit acolo, mai spune una-alta. În Duminica aceea părea schimbat. El niciodată nu se adresa oamenilor direct, deși îl supărau în mod evident șușotelile lor și neatenția de care dădeau dovadă. Însă era prea timid. Diaconul era cel care îndrăznea și mai striga câteodată:

-Da mai tăceți măi fraților, odată! Că sunteți în casa Domnului , nu la târg. Și atunci se făcea liniște, dar nu mai mult de cinci minute.

Iar când își rostea cuvântul, preotul se uita undeva pe deasupra, din aceeași timiditate.

Acum însă când vorbea, el nu mai privea în sus, peste mulțime, ci își arunca ochii pe rând, de la unul la altul. M-am simțit direct vizat, că parcă s-a și uitat la mine, când a zis:

-Da ce credeți, că pe Dumnezeu reușiți să-l mințiți? El este darnic fără limită, dar cere socoteală pentru talantul ce ți l-a dat! Fericirea nu ți se cuvine așa, trebuie s-o mai și meriți. Umpleți aici biserica și bârfiți, alții nici mãcar nu mai vin, dar nu vă gândiți că vine un ceas când dați socoteală? Copilul crește, se face bărbat, bărbatul se face bătrân… bătrânul ce se mai face? Vã întreb! Și oare ajungem toți la anii bătrâneții? V-ați gândit? Doar o clipă, atâta este. O clipă face pragul dintre aici și dincolo. Și pentru acolo trebuie să fim pregătiți. Luați seama și mai acordați timp și rugăciunii. Timpul e ca apa. Ți se scurge printre degete. Odată te trezești că nimic din ce a fost nu mai este. Din ce ai avut, din ce ai crezut cã îți aparține, gata, nu mai e. Pentru că știu că știți, dar uitați mereu… timpul, repet, timpul e trecător.

Când am plecat, pășind peste pragul bisericii, auzeam niște voci de femei:

-Le-a zis-o surată, părintele!

-Cui bre? Adică ție, nu?

Nu doamnă, nu vouă. Numai mie. Mie mi-a zis-o. Mie! Mă gândeam eu strângând puternic mânuța lui Dănuț. Din partea cealaltă îl ținea Iulia. El călca fericit între mami și tati. Se simțea suficient de ocrotit.

*

Eram după cumpărături, la piață. Se întâmpla de multe ori ca o simplă ieșire la piață să dureze mai mult decât era cazul. Iulia fiind medic, era oprită de oameni și întrebată de diverse păsuri. Ea asculta cu atenție, dând pe loc și ambulant consultații, la oameni care nu îi erau pacienți.

O tanti care vindea morcovi o striga din spate. Ea luase o legătură de mărar în mână și o mirosea cu plăcere, în timp ce o întreba de preț pe doamna din fața sa. Aceea avea cartofi la vânzare.

-Nu știu domniță, mărarul nu este al meu. Era aici o măicuță bătrână, dar i se făcuse rău și m-a rugat pe mine să i-l vând. Nu mai țin minte cât a zis. Dați și dvs.  cât considerați.

-Doamna doctor! Își repeta strigarea din spate, nerăbdătoare, femeia aceea de la morcovi. Să veniți și până la mine după aia, vă rog frumos. Iar i s-a făcut rău soțului meu și nu știu ce are.

Iulia o auzise de prima dată. Dar se simțea probabil agasată de acea femeie, căreia deja îi spusese de rândul trecut ce are de făcut, ba chiar o și invitase cu soțul la consult. Se vede treaba însă că numai atunci când o vedea pe doamna doctor își aducea aminte. Și parcă numai prin simple întrebări își închipuia ea că își vindecă bărbatul.

Eu priveam la niște rochii spânzurate pe sus, pe niște sârme întinse pe deasupra meselor, alături de ghiozdane și alte bluze și mă gândeam la ingeniozitatea comercianților care siliți să închirieze un spațiu limitat pentru expunerea mărfii, găseau iată soluții să și-l prelungească, atârnându-și marfa și pe sus pentru expoziție. Între cei cu legumele, zonă mai neinteresantă pentru mine și ceilalți care vindeau cu bucata mărfuri cumpărate en-gros, erau doar câțiva pași.

-Sorin! Mă strigă Iulia. Dă-mi tu, o sută de lei. Că vreau să-i iau toată marfa unei femei necăjite.

Și zise în treacăt:

-Dănuț unde este?

Dănuț? Atunci am realizat și eu că nu era. Îl crezusem cu ea. El baleiase tot timpul, în joacă, de la unul la altul. Când de mâna mea, când de a mamei sale. În momentele când nu era cu mine, o ținea de mână pe Iulia. Dar cât timp să fi trecut? Nu prea mult. De ordinul secundelor. Și oricum, într-o piață mică, de cartier, nu se putea pierde.

-Dănuț! Am strigat. Dănuț!

-Unde e copilul? Repetă Iulia întrebarea către mine.

Cu un fior rece pe spinare, am strigat apoi și mai tare:

-Dănuț! Glasul meu nu a acoperit hărmălaia obișnuită a unei piețe.

Atunci m-am urcat pe una dintre mese și am strigat de acolo, de sus, cât am putut de tare:

-Dănuuuț!

-Copilul meu! A țipat Iulia disperată cu o voce care nu era a ei, și care m-a tăiat pe șira spinării.

Femeia ce o tot sâcâise mai înainte, îi zise parcă încercând s-o încurajeze:

-Era aici mai adineauri. L-am văzut și eu. Când v-am strigat prima oară, era de mână cu soțul.

Auzind de soț, Iulia a întors iar capul spre mine, repetând de parcă îl aveam și nu voiam să i-l mai dau:

-Copilul, Sorin! Unde e?

Atunci, eu m-am pierdut de tot. Dacă mai înainte găsisem putere ca să strig, să mă urc pe masă, întrebarea ei disperată m-a încremenit. Și ca într-o implozie, m-am prăbușit în interior. Nu am leșinat, în sensul obișnuit al cuvântului. Picioarele mă țineau, cocoțat acolo, pe masa de la piață, printre ardeii omului. Ochii căutau în depărtare să vadă costumașul portocaliu cu care îl îmbrăcasem de dimineață și de care el era tare mândru. Dar mintea mi s-a blocat. Nu am mai putut gândi pentru minute întregi. Stam așa, cocoțat incomod, ca un cocoș pe gard, în timp ce Iulia căzuse pe jos în hohote de plâns. Un genunchi ridicat îi dezvelise aproape indecent pulpa piciorului. Părul i se desfăcuse. O șuviță de salivă i se prelingea dinspre colțul gurii către bărbie. Eu eram ca o cameră de filmat ce înregistra totul mașinal, fără să gândească.

Apoi, dintr-o dată m-am smuls din această pâclă.

Am început să alerg către ieșire și am dat ocol de câteva ori pieței, privind peste tot și întorcând capul ca un girofar. Nevăzând nimic, ca să nu stau, ca să mă văd făcând ceva, am fugit spre casă. Era ilogic. Știam că nu ar fi plecat de lângă noi, dar mi-am zis: Dacă s-a rătăcit, este singurul drum pe care îl cunoaște.

Și am fugit până acasă, de unde am revenit tot în goană privind deznădăjduit la toți oamenii pe lângă care treceam. De fapt atunci când am zis eu că nu gândeam, m-am blocat întru totul pentru că ăsta era prețul pentru ca să nu las la suprafață gândul ucigaș. Cineva l-a luat. Nu putea să dispară de lângă noi. Cineva ni l-a furat. Ca să ni-l tranșeze și să-i ia organele.

Acum nu mai puteam să-mi opresc gândurile. Și picioarele alergau înnebunite, deși îmi terminasem complet energia. Neoxigenată, plină de panică, inima mi se umflase și îmi spărgea beregata. Dar eu tot fugeam. Șase, șapte pași. Mă opream, mă aplecam cu mâna la splină și apoi iar: cinci, șase, dar tot pe fugă. Unde? Nu știam. Însă știam că fug de gânduri.

-Va urma-

One thought on “Lupa -5”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s