Lupa -4

images

-Uite așa ți-l ia, cât ai bate din palme! Și dna Tănase își exemplifică afirmația, plesnindu-și palmele una de alta, cu zgomot sec.

Chiar atunci eu intram pe ușa biroului și n-am surprins decât această vorbă.

Mai mult dintr-un fel de reflex am întrebat, neinteresându-mă neapărat ce-și vorbesc colegele între ele:

-Ce să ia?

-Copilul dragă! Păru a se stropși dna Tănase, de parcă aș fi intenționat să o contrazic. Ce nu pricepi? Vezi că tu ai copil mic, fii cu băgare de seamă.

-Stați doamnă, că nu înțeleg nimic, mă apărai eu iritat. Abia am sosit. Nici mãcar nu știu despre ce vorbiți…

-Păi aia e! Nu știți… De ce nu știți? Ce faceți voi fraților, unde trăiți de nu auziți nimic? Că doar nu stați pe sub pământ… Nici madam Popa nu știa, dar baremi ea nu are copii să le poarte de grijă. Țiganii dragă! Ridică deodată glasul. Țiganii! Repetă și mai tare. Îți fură copilul și ți-l vând pentru organe. Pentru organe! Iar tonul ei era acum și mai înalt.

Apoi, coborând glasul cu douã octave, continuă:

-Sau ți-l schilodesc, ca să-l trimită mai apoi la cerșit. Se întâmplă lucrurile astea și noi nu știm unii de alții. S-a întâmplat la Roman, verișoarei uneia dintre colegele lui bărbatu-meu. În ziare nu citești despre de-alde astea, habar nu ai. Și-au pierdut copilul, unde e copilul? Tot pe ei săracii îi ancheta poliția. Și după două luni l-au aflat, la morga spitalului din Arad. Tocmai la Arad. Îi chemaseră să-l identifice deși știau după poză, care a circulat între secții îți dai seama, că era copilul bieților oameni. Îl găsiseră într-o pubelă, înfășurat în celofane și pus într-o valizoaie mare. Îi lipseau rinichii, inima și ficatul.

Mă așezasem în tăcere pe un scaun din apropiere. Ascultând povestirea dnei Tănase, picioarele nu m-au mai ascultat să ajung până la biroul meu. Un clește îmi strângea inima, care zvâcnea în bătăi repezi ca să scape.

Dna Popa a fost prima care m-a observat:

-Ce ai măi băiatule? Ce ți-e? Hai! Liniștește-te!  Și dvs., dna Tănase, nu știți că el are copil mic?

-Dar tocmai de-aia dragă! s-a apărat aceasta. Nu e bine să știe? Hai, du-te și adu-i un pahar de apă s-a îmbunat mai apoi, observând și ea cât eram de pierit.

Se apropie de mine și îmi zise cu o voce blândă de data asta:

-Dar sensibil mai ești, măi copile. Tu ești om, sau cârpă, ce ești? Spunând asta, mă scutura puternic, parcă să se asigure că nu sunt o paiață.

*

Cu Iulia nu am vorbit niciodată despre aceste lucruri. Trăiam emoțiile prevestirilor fiecare în sine, cu grija de a nu căpăta conținut prin exprimarea lor în cuvinte.

Sunt sigur însă acum că și ea a avut niște temeri, niște gânduri rele.

La televizor, în vremea aceea erau puține filme. În comparație cu astăzi, spun.

Totuși dădeau filme bune, și nu de puține ori, americane.

Iulia nu prea avea însă parte de program tv. Dănuț cerea multă atenție și oricum, munca ei de la cabinet era mult mai solicitantă. Chiar dacă venea alături de mine în sufragerie, ațipea până la finalul filmului.

-Nu spun că-mi displace dar nici nu-mi pot explica, am spus eu ca un nesimțit, cum poate să te ia somnul pe tine când ăia țipă acolo și se omoară. Tu dormi așa de liniștită…

-Da. A răspuns ea atunci, privindu-mă cu ochi candizi. Să fie acolo la ei, într-un film. Nu-i așa?

Într-o seară, Dănuț a fost tare cuminte și s-a culcat devreme, bineînțeles după tot ritualul pe care îl avea înainte de somn. Mami îi făcea băiță, tati îl cremuia, masându-l ușor pe spate, apoi când catadicsea să se culce, ne chema să-i dăm sărutări, dar nu una, ci zeci. De cele mai multe ori Iulia se sacrifica și rămânea lângă el. Până ațipea bineînțeles, înaintea lui. Atunci el chiar dacă nu putea sã adoarmã, rămânea liniștit ca să nu o trezească și număra încet, așa cum îl învățasem eu, steluțele fosforescente ce i le lipisem pe tavanul camerei sale.

În seara aceea, el adormise mai repede. De când se ivise Dănuț în viața noastră, intimitatea noastră avusese evident, de suferit. Așa că acela ar fi fost chiar un bun prilej să ne iubim. Când a intrat în cameră, îmbrăcată în cămășuța ei de noapte, albă cu dantele verzi asortate astfel cu ochii, era cum nu se poate mai ispititoare. Nu știu de ce a fost atunci mai puternică cealaltă ispită. Începuse deja filmul și mă prinsese. Iulia s-a așezat cuminte în fotoliu și a privit și ea către obiectul ce mă magnetiza pe mine.

-E frumos. Am pus-o eu în temă. Pe fata asta mică au luat-o de la orfelinat. Și chiar după ce au înfiat-o, au reușit și ei să facă un copil.

-Da. Confirmă ea. E o chestie adevărată. Multora li se întâmplă ca după ce înfiază să reușească și ei pe urmă să facã unul, al lor. Dar sunt convinsă că iubirea nu e mai mică sau mai mare… Este egală pentru amândoi copiii.

Acțiunea filmului a continuat așa, ca în multe din producțiile americane. Întâi arată momente frumoase, de viață idilică în care, prin desfășurare, concomitent se și adunã tensiunea, strângând puțin câte puțin, moment după moment, ca un arc. Știi că după asta ceva se întâmplă, ceva care seamănă cu declanșarea acelui resort. Și totul o ia razna.

Când am înțeles cum devine, am regretat. Am privit spre Iulia și ea se uita cu ochii larg deschiși, nici vorbă să o fure somnul ca în alte dăți, când hărmălaia era mult mai mare.

Am sărutat-o încercând s-o distrag și am zis:

-Nu vii să ne culcăm?

-Nu! Te rog. Aș vrea să mai stăm. Acum am și eu chef să-l văd până la sfârșit, că nu mă simt așa de obosită.

Lipsa ei de experiență în cinefilie își spunea cuvântul. Eu am văzut privirea răutăcioasă a fetiței în care s-a născut gelozia și deja știam ce va urma.

-Dar n-o să mai fie frumos, am prevenit-o.

-Vreau să stau. Te rog, a repetat ea, cu privirea în ecran. Lumina televizorului i se reflecta în ochi, făcându-i și mai fascinanți. Cât regretam acum că nu am mers împreună la dormitor.

Deci am rămas să ne continuăm vizionarea. Și a fost până la urmă cum am intuit. Fetița aceea și-a ucis fratele cel mic, înăbușindu-l cu perna. Când mama lor a strigat cu jale luând în brațe trupul inert al bebelușului, atunci Iulia s-a ridicat și s-a dus în camera lui Dănuț fără o vorbă. Până târziu, în noapte, auzeam suspinurile ei înfundate.

Copilul nostru era viu și sănătos. Ce ni se întâmpla oare? Presimțeam că se strânge arcul, ca într-un film american, de duzină.

-Va urma-

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s