Lupa -3

images

Îmi aduc aminte, când am venit acasă cu copilul, d-na Precup, care ne era vecină de apartament, chiar alături de al nostru, s-a înființat efectiv la ușa noastră și după sorcoveala de cuviință, adică felicitările în legătură cu băiețelul, a trecut la subiect și ne-a zis:

-Să nu vă prind că nu apelați la mine pentru orice nevoie! Tonul său era chiar imperativ.

Noi ne-am uitat zâmbind unul la altul. De-abia apucasem să intrăm, nici nu lăsasem din mână sacoșa cu hainele Iuliei. Cu această vecină, ca și cu toți ceilalți dealtfel, păstrasem niște relații de curtoazie și atât.

Dar s-a dovedit mai apoi, extraordinară. Ne-a ajutat cu multe, devenind puțin câte puțin, o membră a familiei noastre. Îi spuneam de acum mamaia, nu mai era dna Precup pentru noi.

Alături de mamaia, l-am crescut pe Dănuț cu toată afecțiunea de care se poate bucura un copil.

La început, când mi-au arătat copilul la Maternitate , sincer nu înțelegeam de ce spun asistentele că e frumos. Eu nu îl vedeam așa. O gură mare, știrbă și urlătoare pe o față cât un pumn. Mai apoi însã, i-am mulțumit lui Dumnezeu cu recunoștință. Îi semăna leit, bucățică-întreagă, Iuliei. Aceiași ochi mari, verzi și și luminoși. Aceiași obraji catifelați. Părul ei era șaten, de o nuanță deosebită care bătea parcă înspre kaki, probabil din cauza ochilor verzi. Al lui era mai deschis, aproape blond. Când avea să mai crească probabil i se mai închidea puțin, dar oricum nu avea cum să ajungă negru ca al meu.  Numai alunița o avea de la mine. La fel, rotundă ca un bănuț, pe umărul drept.

-Luceferii mei cei dragi, ne spunea Iulia sărutându-ne pe rând umerii, la amândoi.

Dănuț era foarte mândru de acest semn. Și mai avea el o problemă. Nu suferea să audă, că e ca o fată. Pățea adeseori această confuzie, din cauza faptului că era atât de delicat în înfățișare.

Într-una din plimbările noastre, am fost opriți de cineva cu exclamația:

-Frumoasă fetiță aveți! Câți anișori are?

-Sunt băiaaat! S-a răstit el nostim, bătând din picior îmbufnat. Și ca să demonstreze, și-a ridicat mânecuța tricoului, semn indubitabil că e ca tati.

*

Mamaia venise prin serviciu la Focșani. Fusese casieriță la cinematograf, un post frumos pe timpul acela. Însă viața nu i-a fost tocmai frumoasă. Soțul ei era gelos și rău. O bătea, o jignea fără motiv. Făcuseră totuși împreună un copil, pe care l-a crescut mai apoi, singură, cu greutate. Culmea, tocmai soțul cel gelos o părăsise pentru altă femeie. Mama ei, deși într-o localitate la câțiva kilometri de oraș, nu venise s-o ajute, pe motiv că nu suportă blocurile. În realitate nu i-a acceptat situația de femeie divorțată și în subconștient, deși nu a spus-o în mod clar, o învinovățise tot pe fiica sa, pentru că a fost părăsită.

Băiatul dnei Precup, cam de o vârstă cu mine, făcând o școală de marină la Constanța, în orașul unde se stabilise fostul soț, a reînnoit legătura cu acela. Firesc lucru, până la urmă.

Dar ce i-or fi băgat în cap pe durata acelei perioade, că de atunci Liviu s-a înstrăinat într-atâta, că până la urmă pentru un pretext mărunt, a plecat de tot de acasă zicându-i și vorbe grele mamei sale. A plecat după tată. Toți anii grei în care ea s-a chinuit să-l crească, nu au mai contat. Și ea s-a ofilit în plâns, singură și necăjită. Nu s-a mai recăsătorit niciodatã. Viața ei s-a oprit în loc, suprimată într-o etapă nici aia tocmai frumoasă. Inima de mamă nu a păstrat însã deloc ranchiună fiului nerecunoscător. Numai dor. Casa mamaii era plină de pozele lui Liviu, peste tot. De aceea îi devenisem noi atât de apropiați. Eu reprezentam amintirea fiului sãu, iar Iulia… Cine nu ar fi iubit-o pe Iulia?

*

În ultima vreme, mamaia mergea tot mai des la țară. Bătrâna, mama ei, era bolnavă însã refuza cu aceeași îndărătnicie de odinioară, să vină la oraș.

-De ce nu te muți tu aici? I-a zis oțărâtă.

Atunci și-a dat seama și d-na Precup că de fapt, nu se îndura de noi.

Ne-a povestit mai apoi printre lacrimi, că nu ar suporta să mai stea departe de Dănuț, de mine și de Iulia, copiii ei, cum ne spunea.

Totuși într-o zi, tanti Leana a căzut greu la pat. Adusă cu salvarea la spital și îngrijită cu cea mai mare atenție acolo pe seama intervențiilor Iuliei, s-a înzdrăvenit până la urmă.

Externată, mă angajasem să le duc eu cu mașina îndărăt, la țară la ele. D-na Precup avea să se mute acolo, cu tot regretul pe care îl resimțea. Dar, ca femeie credincioasă ce era, se simțea datoare să-și ducă la îndeplinire atribuțiile de fiică.

Tanti Leana, nu a vrut să urce nici măcar cât dura să-și strângă fiică-sa, câteva bagaje. M-am așezat și eu atunci, lângă dumneaei, pe banca din fața intrãrii de la scara blocului. Era cald, era vară. Corcodușul roșu din spatele bãncii își proiecta umbra numai puțin, deasupra mea, pentru cã soarele era în amiazã. Bãtrâna sta însã neclintitã și tãcutã ca un sfinx, îmbroboditã cu o basma neagrã, pe care și-o legase sub bãrbie. Îmi tot spuneam cã ar trebui sã o întreb dacã n-ar vrea sã schimbãm locurile. Însã când mã întorceam spre ea și-i vedeam negul mare de lângã nasul acvilin și perii lungi și albi ce închipuiau un fel de mustațã, mã lãsam pãgubaș.

Tocmai în timpul acela, s-a înapoiat și Iulia cu Dănuț de la cămin. Îi lăsasem un bilet pe masa din bucãtãrie, înștiințând-o că o duc pe mamaia la țară împreună cu bătrâna, însă m-am bucurat că au ajuns acasă, mai înainte de plecarea noastră.

De când văzusem că nu o să ne mai putem sprijini în continuare cu vecina, începusem să îl ducem pe băiat la cămin. Și de regulă, având un program mai ordonat, Iulia îl lua acasă, după serviciu..

Cum sta așa cu ochii în gol, uscatã și nemișcatã ca un copac, nu schimbasem nicio vorbă între noi până atunci, privirea bătrânei s-a ațintit deodată asupra copilului, care îmi sărise vesel de gât.

-E frumos! Zice ea. E prea frumos. Iar după o tăcere… Nu e bine nici chiar așa. Deloc nu e bine, a mai spus ea, cu glasul hârîit al unei cucuvele prevestitoare de rău.

Eu eram intrigat. Niciodată nu mai auzisem asemenea vorbe. Ce să nu fie bine? Că e frumos? Copilul se juca senin în cârlionții părului meu, apoi, cu o mișcare neașteptată, mi s-a coborât din brațe și s-a repezit în spatele băncii, urmãrind un fluture ce dansa vesel dintr-un loc în altul.

Dacă stai să te gândești, nu reprezentau nimic în sine, acele vorbe spuse de o bătrână netoată. Și rea, după câte îmi puteam da bine seama. Dar obrajii palizi ai Iuliei indicau aceleași temeri. O presimțire urâtă, prima, se înfiripa crunt în seninul vieții noastre.

Am fost surprinși neatenți, precum primele frunze ce cad la venirea toamnei, cu frigul ei.

Poate eu sunt mai superstițios de felul meu, dar un semn clar că am avut același gând este că amândoi deodată, l-am căutat cu privirile pe copil.

Dănuț renunțase la urmărirea fluturelui pentru care mi-a coborât din brațe. Acum sta aplecat pe vine și scurma cu un bețișor în pământ, printre firele de iarbă. Mititel cum era, așa ghemuit, părea și mai vulnerabil.

-Va urma-

 

 

One thought on “Lupa -3”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s