Lupa

images

Dacă vi s-a întâmplat să rătăciți potecile prin Scoția și ați fost nevoiți să luați un taxi, ați observat desigur că aici mai toți șoferii sunt ,,turbaniști” . Adică indieni sau pakistanezi…whatever. Să mă scuze dacă nu îi pot deosebi. Și nu numai în Scoția, dar aud că în toată Marea Britanie stau lucrurile astfel. Problema cu aceștia este că sunt căpoși. Se fac că nu înțeleg, te plimbă pe unde vrei și mai ales nu vrei, iar pe urmă tot ei se văicăresc că și-au pierdut timpul și benzina. O spun recunosc, din auzite, nu am pățit-o personal. Nici nu aveam cum s- o pățesc, odată ce nu mă urcam în ele. În România conduceam mașina mea. Aici însă, nu m-am acomodat cu circulația pe stânga, așa că sunt tributar autobuzelor. Îmi și place de fapt, postura de excursionist. Stau comod pe scaunul meu și admir peisajul. Biletul nu este scump și mai cu seamă abonamentele sunt foarte rentabile. Dar, bineînțeles că este și un dar… autobuzele nu circulă noaptea. Așa că dacă ai întârziat cu treburile, ai la dispoziție numai mersul pe jos sau…taxiul. Într-o astfel de situație mă găseam în Duminica aceea…

*

Eu chiar m-aș fi hazardat să merg pe jos, sunt rezistent și după calculele mele îmi ajungea răstimpul nopții ca să ajung până dimineața, pentru a mă prezenta la muncă. Nu aveam însă pașaportul cu mine și pe deasupra, nici nu cunoșteam bine drumul. Mergeam astfel și mă gândeam încă la ce să fac. Aici nu găsești un loc al taxiurilor, trebuie să faci comandă telefonică. Și uite, încă o problemă! Nu aveam salvată în memoria telefonului vreo adresă de taxi și oricum, de parcã nu era îndeajuns, nici minute pentru un astfel de apel. Acestea îmi erau gândurile din momentul acela, când pașii mei răsunau sacadat pe asfaltul trotuarului. În mod obișnuit, pot afirma cã îmi place mersul pe jos. Pasul se întinde mașinal, gândul zburdă, simțurile se îmbibă cu senzații. Să nu fie noapte însă. Să nu te simți rătăcit. Și să nu ai teamă că dai peste niște huligani drogați. Nu prea mi s-a întâmplat să văd vreodată un taxi staționat. Eram aici de doi ani și jumătate și până la momentul acela… nu le văzusem decât trecând…din spate, sau din față. Se duceau la drumul lor. Când mă gândeam astfel cu disperare că un taxi ar fi fost totuși unica soluție pentru mine, ca prin minune am găsit unul. Mai bine zis, l-am zărit. Am zorit pașii, cu teamă să nu pornească tocmai atunci. Îmi era grijă de asemenea ca văzându-mă alergând spre el, să nu-l sperii… și să plece.

-Good evening sir. You waited for me, that’s right? (Bună seara domnule. Pe mine mă așteptați, nu-i așa?). Am rostit eu victorios deschizându-i portiera mașinii.

-No sir, I’m out of the program. (Nu, domnule, mi-am terminat programul) Și când îmi răspunse ridică spre mine niște ochi verzi care îmi treziră pe loc amintiri îngropate adânc.

Era un răspuns destul de firesc din partea lui, dar rămăsesem paralizat cu gura întredeschisă și cu ochii ficși.

Închipuindu-și că răspunsul său mi-a provocat acea stare, căută să îmi explice, scuzându-se:

-I’m tired. I worked all day. I brought my girlfriend, and planned to go home. I’m so tired I’ve been a little resting. I wanted to stay here overnight but I did not dare say it. (Sunt obosit. Am lucrat toată ziua. Mi-am adus prietena și plănuiam să mă întorc acasă. Sunt atât de obosit, încât am mai stat puțin. Am vrut să rămân la ea peste noapte, dar n-am îndrăznit să-i zic)

-Forgive me, man. I do not want to force you. But I may have luck and your house is on my way. I admit that I feel a little lost here. (Iartă-mă omule. Nu vreau să te forțez. Dar poate am noroc și casa ta se află în drumul meu. Recunosc că mă simt puțin cam rătăcit pe aici)

M-a privit încă o dată cu ochii aceia curați și mă pofti înăuntru, fără să-mi mai zică destinația lui.

-Let me take you home! (Hai să te duc acasă)

Pe drum, ca să nu-l ia somnul l-am întrebat de una, de alta. Însă nu prea am avut succes în conversație. Îmi răspundea lapidar și vizibil fără chef. Ba la un moment dat chiar îmi spuse:

-In my country is an expression: It speaks of not falling asleep. I do not like the useless talk. No offense. (În țara mea este o vorbă: Vorbește ca să nu adoarmă. Mie nu-mi place vorbăria fără sens. Fără supărare)

Și tot restul drumului am tăcut apoi. Dar mă frământau întrebările. Care țară? Că și la noi este expresia aceasta…Ce nație este? Că doar vorbește o engleză impecabilă… nu ca cei de aici.

Când a oprit mașina, nu m-a lăsat să-i plătesc.

Mi-a zis:

-I knew you were a Romanian after the „rrr ”pressure … I want to do a good deed, do not insist on the money. Be a healthy daddy. (Am știut că ești român după acel „rrr” mai apăsat. Vreau să fac o faptă bună, așa că nu insista să-mi plătești. Să fii sănătos, tată)

Și a plecat cu scrâșnet de roți, lăsându-mă în aceeași perplexitate de la început.

Îmi păruse că-i sunt antipatic, cum să facă tocmai cu mine o faptă bună? Dacă a ghicit că sunt român, înseamnã că și el era? Sau a cunoscut pe vre-unul? Și ce-i cu acel daddy? De ce să-mi zică el mie astfel?

Am ajuns cu mult mai devreme decât mi-aș fi putut imagina când mă simțeam rătăcit. Cu toate acestea, zorii dimineții m-au aflat treaz-nedormit și mai obosit decât dacă aș fi umblat întreaga noapte. Această întâmplare, acești ochi… m-au răscolit până peste poate. Am plecat în lume să uit de mine și de tot, ca șarpele ce își părăsește pielea. Cum să uiți? Amăgire… Hai mai bine să vă povestesc de la început…

*

Eram tineri. Eram frumoși. Soția mea avea niște ochi de smarald și un râs cristalin. Eram fericit. Speriat de fericit. Desigur nu ați mai auzit expresia asta… Dacă mai e cazul, vă explic: Atât de fericit, că îmi era frică să nu o pierd. Pe fericire, pe ea? Dar erau una și aceeași, contopite. De parcă nici nu a existat sensul acestui cuvânt până să o cunosc. Iar după ce am întâlnit-o, după ce ea a devenit soția mea, fericirea a devenit continuă ca ziua polară.

Plecam mai devreme de la serviciu, ca să ajung iute la ea, la policlinică. Dar nu intram. Îmi plimbam pașii prin fața cabinetului urmărind temător toți bărbații care intrau acolo. Și eram bucuros că absolut toți se prezentau regulamentar…bătrâni și bolnavi. Ce să caute la o doctoriță un om sănătos?

Că nici eu nu eram tocmai sănătos, vă e clar de-acum, nu?… Eram și eu cu capul. Câte scene de gelozie nu i-am făcut fără rost. Cum m-o fi suportat oare? Pare de neînțeles comportamentul meu, însă dacă ați ști cât era de frumoasă, n-ați mai fi așa de mirați. O iubeam cu patimă nebună. Noaptea târziu, mă trezeam din somn, un somn iepuresc dealtfel și întindeam mâinile să mă asigur că este acolo, lângă mine. Răsuflarea ei era lină ca o adiere. Mă aplecam ușor să i-o sorb și apoi îi sărutam îngâtuit de emoție, pleoapele cu gene lungi. Mă simțeam ca un satir lângă o astfel de zână. Într-o zi m-a anunțat cu glas de mandolină:

-O să avem un copil!

Atât mai știu. Am prostul obicei că rămân stană de piatră. La emoțiile foarte puternice mă blochez și minute întregi nu știu ce să zic sau să fac. Nimic, nicio reacție. Însă ea mă cunoștea destul de bine. M-a strâns în brațe, cald.

*

Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile. A zbârnâit telefonul de la parter, unde era secretariatul. Un coleg ieșise pe hol să fumeze o țigară. Zărindu-l prin ușa întredeschisă, secretara l-a strigat:

– Domnu Toader, vrei te rog să-l anunți pe Dima ca să coboare la telefon? Hai, te rog… pentru mine.

– Da doamnă, cu mare drag. Însă cine-i ăla? În care birou?

Aveam aproape doi ani de când lucram la Institut, dar tot nu eram prea cunoscut. Doar acasă eram unicul și cel-mai-cel. Sorin al Ei.

La muncă eram doar:

– Ăla domne… Care-și pândește nevasta… Spionul !.

Mă văzuseră niște colege ,,în exercițiu de filare” și gata, mă afirmasem și eu cu ceva. Bărbații își mai vedeau de treabă însă femeile, ca niște gaițe. Nu uitau și nu iertau. Și aveam vreo nouă la institut. Nu mă slăbeau niciodată din ironii.

Domnul Toader și-a băgat doar capul pe ușă, pentru că mai avea încă țigara nearsã în mână. Cu glasul lui baritonal a zis tare, fără să mă caute cu privirea:

-Du-te Dima la telefon!

Știam că ar fi fost timpul să nască. Ar fi trebuit să mă aștept la o veste bună, dar când am auzit de telefon, mi s-au tăiat picioarele. Abia am coborât cele șase trepte și m-am târât efectiv, până la biroul secretarei. Am bolborosit ceva și m-am chinuit cu ambele mâini, ca să ridic receptorul în dreptul urechii.

-Sorin, mă anunța Iulia cu glasul ei cald și cumplit de emoționat de data asta, mi s-a rupt apa! Eu iau un taxi și merg înainte la spital. Vii și tu și ne întâlnim acolo, da?

Bineînțeles, eu am intrat în vrie. Mintea mea se poticnise deja de la acea expresie.

Cum să se rupă apa? Taxi? Spital? Adică voi avea un copil? Eu voi fi tată?

-Hai Dima nu mai sta, mă scutură secretara. Aștepți și alți paparazzi? Îl anunț eu pe dl. director și pe șeful tău de proiect. Du-te degrabă că acum chiar trebuie să fii lângã ea.

Făcea aluzie la spionajul meu, bineînțeles. Dar de data asta nu m-a supărat. Mi s-a părut o femeie extraordinar de cuminte și de înțelegătoare. I-am mulțumit din toată inima. Am plecat pe fuga lăsându-mi haina la birou. Afară, era un frig cumplit. Iarna se afla în drepturile ei, cu toate că nu ninsese încă. Dar eu nu simțeam nimic altceva decât o mare emoție. Și nici de văzut parcă nu mai vedeam bine, pentru că în graba mea am depășit stația de autobuz.

Nu mă întorc, să nu-mi meargă rău!

Și mi-am continuat drumul spre cea de a doua stație. Până să ajung la ea, un autobuz a trecut deja pe lângă mine. Următorul avea să vină abia după douăzeci de minute. Dar ce n-am făcut eu în timpul ăsta? La câte nu m-am gândit? Voiam desigur să ajung cât mai iute, dar așteptarea asta, îmi mai da un pic de răgaz să decelez noua situație. Degustam bucuria momentului cu încetul, așa cum enologii savurează un vin, trecându-l prin dreptul fiecărei papile gustative. Precaută, Iulia își chemase și o colegă asistentă care a venit bineînțeles, glonț. Aceea a fost rugată mai apoi să mă aștepte și pe mine, ca să mă îndrume. Dar de unde știuse Iulia că eu am să ajung în urma colegei? Nu mai contează. Avusese dreptate. Și fără sprijin nu cred că m-aș fi descurcat să o găsesc. La spital, eu eram doar pe postura de bolnav. Punct.

*

Cuvântul copil nu descrie suficient de bine semnificația minunii care ți se întâmplă. Termenul mai potrivit ar fi de îngeraș. Unul care îți intră în viață dăruit de Dumnezeu.

-Aveți un băiat! îmi spuse o asistentã.

-Frumoos, frumos! Adăugase alta.

Atâta îmi spuseseră și până să apuc eu să mă dumiresc, am rămas iar singur. Din spatele geamului unde eram, observam forfoteala femeilor, ca niște gâște în halatele lor albe, care parcă nu mai văzuseră în viața lor un copil, fie el și frumos. Al meu și al ei însă, de… Parcă era totuși firesc să fie așa de extaziate. Intrau și ieșeau preocupate. După bucuria de la început, m-a cuprins o stare de nervozitate. Mi se părea absurd să vorbească despre aspectul copilului și nu de sănătatea mamei.

Și la mine când au de gând să se întoarcă? Poate că îmi e rău și mie. De s-ar uita spre mine, m-ar vedea cum stau încremenit de nu mai știu când, de la începerea travaliului.

Cu empatia mea ieșită din comun am simțit tot, tot. Și chiar mă dureau efectiv toate oasele. Însă nu schițam niciun gest. Așteptam ceva, nu știam ce. Nicidecum nu eram pregătit să le văd treacând spre sala de reanimare, cu Iulia întinsă pe pat și sfârșită.

-Ai văzut copilul? Au murmurat stins buzele ei palide, pe care se conturau clar urmele de la dinți, când s-o fi mușcat de durere.

Eu reacționez, v-am spus, cu întârziere.

-În reluare, cum mi-a zis râzând o dată Iulia. Și Sorin, continuase ea, îmi aduci aminte de Buster Keaton, când faci fața aia. Râdea. Iar când râdea, dinții ei albi se vedeau ca niște mărgele între buzele fragede și roșii.

Acum o priveam ca o muscă, din patru mii de ochi. Imobil cum eram, eu în momente ca acelea îmi măream de sute de ori capacitatea senzorială. Am văzut tot, paloarea chipului ei drag, firele de păr asudate și lipite de pernă, sângele de pe cearceaf, insuficient acoperit de un halat aruncat pe deasupra… Și cu nasul am simțit peste mirosul dulce al transpirației sale, pe cel de cloroform. Și chiar înainte de a pica dit-ai găliganul pe jos, am înregistrat dintr-o dată și ochii măriți de uimire ai asistentei de la capătul patului pe rotile, și pe cei îngrijorați ai Iuliei… După care m-am scufundat în verdele lor și n-am mai știut nimic. O vorbă pentru băieți. Să știți că fetelor, paradoxal le plac oamenii slabi. Probabil pentru ca să le poată purta ele de grijă. Noi ne căznim permanent să ne vitejim ca să le impresionăm. Dar ele nu pe Ahile îl preferă, ci pe adversarul rănit de acela. Nu vi s-a întâmplat niciodată , copii fiind, ca punând la punct un neisprăvit cu nas de pătlăgea din care borșește numaidecât sângele, să fiți certat tocmai de fata în sprijinul căreia ați intervenit? Și apoi pe ăla să-l oblojească murdărindu-și batistuța, iar pe tine să te facă derbedeu bătăuș? Nu am înțeles nici atunci și nici acum nu am putut pricepe cum un becisnic de leșin, de care am avut parte fără să vreau, să mă transforme într-un fel de erou. Din acel moment am fost iubit de toate acele gâște, cum mi se păruseră mai înainte, asistentele. Nu tu flori și atenții, bani strecurați chinuit în buzunarele halatelor, cum povesteau alții. Un leșin face mult mai mult, vă spun drept. Cine mai era ca mine admis la orice oră în salon? Sau cui i s-a permis vreodată să se întindă alături de soția lui lăuză, la spital? Mie, da. Eram tânărul drăguț care a picat domne din picioare, în fața nevestei sale.

– Va urma-

5 thoughts on “Lupa”

    1. Mulțumesc frumos. Sunt onorat. Să vă înarmați însă cu răbdare. La sfatul lui Mihai Hai Hui, fragmentez povestirea în bucăți cât se poate de scurte, pentru a nu obosi cititorii.
      Continuarea diseară. Lectură plăcută!

      Liked by 1 person

  1. Sper să nu-mi citească comentariul cei doi scriitori consacrați pe care ii citesc și urmăresc, dar ești mult peste ei la descrieri, fără parabole și metafore inutile. Stilul tău m-a fascinat de la bun început… Dana soția, mi-e martoră că îi tot zic de Condei… ăla care scrie excelent, deși e foarte zgârcit cu articolele extrem de rare.

    Liked by 1 person

    1. Mulțumesc frumos. Nu sunt zgârcit, doar poate un pic prea exigent cu mine. De mi-aș menține indulgența pe care o am față de toți ceilalți, ai fi nevoit să mai renunți la curse, că nu ți-ar ajunge timpul să-mi citești producțiile.
      Sărutări de mâini doamnei Dana

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s