Trista steluță a unui Blogger

 

Oana tocmai termină de tocat ceapa pentru ciorbă. Încercă să-și șteargă ochii înlăcrimați cu o parte a brațului pe care o socotise neatinsă de acei vapori ai acidului sulfenic. A fost  deja prea târziu, sau mai rău și-a făcut, așa că se duce direct la baie, unde se spală pe îndelete cu apă și săpun.

La întoarcere realizează că este prea liniște în casă și merge să vadă ce face Marius. Îl găsește la geam, cu coatele pe pervazul ferestrei și cu capul sprijinit în palme. O postură în care nu te-ai aștepta ca să vezi un copil de patru ani și două luni.

 

-Ce faci Marius?

-?!

-De ce stai așa, ești supărat?

-Nu.

-Dar totuși, nu cumva ești bolnăvior? Îl doare ceva pe băiețelul mamei? Hai! Spune-i tu lui mami ce te doare…

Copilul ridică din sprâncene întrebător, mirat de aceste întrebări și zice grav:

-Nu mă doare nimic.

-Atunci ești trist?

-Ce e trist?

-Trist este cineva care se simte singur. Sau care are ceva pe cap.

-Adică o căciuliță?

-Nu căciuliță… Cum să spun eu…griji, probleme… Ce mai, care se simte singur, las-o așa. Oana face un gest ca și cum și-ar aranja pe frunte o șuviță rebelă de păr, prilej numai pentru a-și ridica ochii în sus, a exasperare.

-Nu sunt trist, spune el într-un târziu.

-Dar stai așa…cu privirea în gol. Mă îngrijorezi!

-Mă gândesc.

-Ei! Asta-i acum! Băiatul meu se gândește! Și la ce se gândește el? Poate mami ca să știe?

-Mă gândesc la îngeraș…

-La îngeraaaș. Și cum te gândești tu la el?

-Îngerașul doarme?

-Dacă doarme îngerașul? Tiii! Asta nu mi-a trecut prin cap… Hmm. Marius! Ce-ai zice tu dacă te-aș ruga eu ceva?

-Ce? Face copilul, entuziasmat dintr-o dată de această solicitare serioasă a mamei sale.

-Mami trebuie să se întoarcă la bucătărie pentru a termina de pregătit păpica bun. Te duci tu să-i duci un pahar de apă lui tati? Știi ce se mai bucură tati când primește inspirație de la tine. Și să-l întrebi pe el tot ce îți trece ție prin căpșorul ăsta frumos, da?

Băiețelul o însoțește pe mama sa la bucătărie, unde asistă tăcut la prepararea elixirului de inspirație.

Dintr-o sticlă de apă minerală, mama umple până la jumătate un pahar de plastic, după care stoarce o lămâie deasupra și gata.

Este momentul acum ca Marius să-l apuce în mânuțele sale mici și purtându-l mai solemn decât un preot ce duce potirul cu Sfintele Daruri, să-și facă apariția în camera de zi, transformată de Radu Mihnea în birou de lucru.

Oana i-a deschis ușa și mai rămâne puțin acolo pe hol, pentru a asista la obișnuita scenă.

-Cine vine pe la mine?

Băiețelul răspunde, ca și cum ar vorbi despre o altă persoană:

-Marius!

-Și ce are Marius acolo, în mânuțe? Ceva pentru mine?

-Da. Apă vie cu spirațe.

-Oooo! Spirațe de la rațe! Păi dacă e vie, ia să vie la mine apa asta care îmi dă mie inspirație.

Apucă din mâinile copilului paharul și îl răstoarnă pe gât, mimând o mare satisfacție.

-Cât este de bun! De ce nu îi arăți și lui mami o dată, de unde îmi aduci tu apa vie? Că tare bine îmi face. Uite! Stai numai să vezi… A venit! Gata!

Copilul zâmbește hoțește și nu îi mărturisește că mami este cea care a preparat-o.

După ce își îmbrățișează băiatul, Radu îl pune pe genunchi și îi arată cum cu ajutorul său a primit inspirația necesară pentru a scrie cuvântul „Sfârșit”, în josul povestioarei pe care abia o terminase.

Radu lucrează pe șantier. Este macaragiu. Dar acasă, el este scriitor în drepturi depline.

Acum două luni, cam la o săptămână după aniversarea celor patru ani ai băiețelului, Oana a trecut printr-o mare frământare. Și-a bănuit soțul că o înșeală. Prezenta toate acele semnalmente ale unui om îndrăgostit de alta. Ochii languroși, neatenția, zâmbetul uitat pe față și acele retrageri precipitate în propria singurătate erau indicii. Dar nu erau probe. Nici chiar statul noaptea în fața calculatorului nu era o probă, cu toate că se ascundea când o făcea. Atunci Oana s-a decis să-și încalce principiile ei de demnitate și când Radu era la muncă iar Marius la grădiniță, s-a învoit de la șeful ei invocând o problemă urgentă și s-a întors fuguța acasă pentru a vedea cu ochii ei, ce și cui îi scrie el atunci când se furișează.

I-a deschis calculatorul, a scormonit, însă Radu nu ascundea o iubită, ci un roman. Adică o scriere literară. Radu al ei era scriitor și încă unul foarte bun. Avea șase capitole încheiate și lucra la al șaptelea.

Oana a vrut să citească pe sărite, așa…ca să-și facă doar o idee și să se întoarcă la lucru. Dar era atât de bine scris, iubirea dintre protagoniști era așa de frumoasă, încât nu s-a mai putut desprinde. A citit tot, tot.

Și cât de bine semăna cu propria lor poveste de dragoste, începută încă din vremea liceului.

Și acum înțelegea, parcă abia acum, cât de mult a iubit-o… Pentru că a trecut prea ușor până în momentul acela peste niște suspiciuni, care iată, acum se adevereau.

Când au fost să se înscrie la facultate, au fost împreună la București. El la Litere, iar ea la Chimie. Pe urmă însă…Ea aflase telefonic de la o fată, că a picat, iar când el a sosit cu propria veste, acum își aducea bine aminte, el venise vesel… Dar a spus că nu a reușit. Tuturor le-a spus așa, numai ca să rămână împreună. Pentru că părinții Oanei fuseseră categorici. „Nu iei examenul, te mărităm cu băiatul Marineștilor. E omul pe banii lui, părinții îi știm bine, că doar suntem prieteni vechi. Aproape, colea…N-are rost să mai visezi la cai verzi pe pereți. Dragostea la distanță e o prostie și Radu al tău dacă intră la facultate o să te uite”. El știa asta, că-i povestise. Și atunci, pe loc, în clipa aceea își răsucise calea, arzându-și pe altarul dragostei toată truda lui trecută și perspectiva viitorului.

Desigur că modificase mult în povestire, însă ea știa. Recunoștea, ca pe un fir roșu adevărul ascuns printre cuvinte. Și cât de frumos descria toate stările sufletești. Cât colorit de sentimente. Iar ea ce se mai supărase o dată pe el că a uitat data nunții. A și plâns ca o proastă. O fi uitat el data, dar uite câte amănunte a păstrat..

Seara, când el a sărutat-o de noapte bună, a bufnit în plâns.

-Ce s-a întâmplat? A zis el îngrijorat. De ce plângi?

-Nimic, a răspuns ea.

Nu putea să-și recunoască fărădelegea spionajului. Se jena.

-Plâng de fericire, i-a zis. Te iubesc!

-Și eu, draga mea. dar fericirea este o stare care se exprimă în râs, nu în lacrimi.

-Ba da. Știu eu. N-ai auzit de vorba „plâng de fericire”?

-E doar o vorbă. O lacrimă, două hai…admit. Dar uite, am pijamaua udă de la plânsul tău. Nu ține. Spune-mi te rog, ce e?

-Ți-am spus. Și mă gândeam ce proastă pot să fiu câteodată.

-A, da! Ăsta e un motiv serios. Atât de serios că ar trebui să mă alătur și eu. Stai numai puțin să-mi tai o ceapă…

Și au râs. Și s-au iubit. Intens, cu dăruirea primei lor nopți, aceea din podul internatului.

Dar după asta, Oana s-a hotărât să-i vină cumva în ajutor. Pentru că voia să-i respecte pudoarea lui artistică, dar să-și ascundă și indiscreția sa domestică, i-a spus:

-Radu de ce nu te apuci tu de scris?

Și cu ochii pe lingura de lemn cu care amesteca în cratița unde sfârâia tocănița, continuă:

-Am văzut cât de repede născocești tu povestioarele pentru Marius. Ai putea să-ți faci un blog. Și astfel poveștile tale ar putea fi citite și de alții, ce zici? Nu ți-ar plăcea?

Ba bine că nu! Fusese doar visul său! Și așa, sub acoperirea blogului, el putu acum continua a scrie, fără să mai caute subterfugii. Însă concomitent scria și pe blog. Îi era drag, pentru că povestioarele acestea mici le și publica. Fiecare din aceste mici producții erau deja citite și puteau fi chiar apreciate. Odată lansate, milioane de oameni le aveau la dispoziție, din care foarte mulți colegi de peniță, care la rândul lor scriau și ei și deci erau din branșă.

-Ia întreabă-l și pe tati acum, ce vrei tu să știi despre îngeraș? spuse Oana de pe hol, bucuroasă că a pasat-o.

-Îngerașul doarme? fu întrebat bărbatul.

-Mai doarme, dar trebuie să fie pupat aici ca să stea treaz până e gata cina mamei.

Și îl pupă pe frunte. Știa că nu face decât să tragă de timp.

Marius se împotrivi acestui răspuns și zise:

-Nuu!  Îngerașul îngeraaaaș!

Radu cumpănise mai multe variante și o alese pe una dintre ele:

-Doarme și îngerașul!

-Dar când doarme, cine are grijă de mine?

-Mami, tati și alt îngeraș.

-Altul? făcu băiatul mirat.

-Da. Pentru că sunt mai mulți.

Copilul tăcu, pentru a procesa noua informație. Apoi continuă:

-De ce nu pot să îi văd?

-Pe îngerași?

-Da.

-Pentru că sunt prea luminoși iar ochii noștri suferă de la lumină, când e prea puternică. N-ai văzut că nu te poți uita la soare?

-Ba da.

-Ei! Așa este și un îngeraș de luminos, spuse Radu trumfător.

-Și nu o să-l văd niciodată, niciodată?

-Dar eu știu un secret pentru a-i vedea. Pe toți la un loc însă… Nu știm care ai cui sunt. Vrei să-i vezi și tu?

-Daaa!

Radu se ridică cu băiatul în brațe și se duse la fereastră.

-Acum nu au apărut încă, dar mai târziu o să-i poți vedea.

-Unde?

-Pe cer. Noi le zicem stele dar de fapt sunt îngerașii.

S-au întors la masa de lucru, în fața calculatorului. Deși împăcat cu aceste răspunsuri, copilul nu se mai lăsa dus de acolo și atunci Radu se hotărâ să-i dea drumul povestioarei sale în spațiul virtual, fără a o mai supune verificării.

La câteva secunde după expediere a și primit un like de la un prieten.

Radu nu se mai gândi că sosind atât de devreme, nu putea ca să o considere drept o apreciere pentru lucrarea sa, ci doar un simplu semn de amiciție.

Îi arătă entuziasmat lui Marius acel simbol și zise:

-Iată prima steluță! Până ne va striga mami la masă, au să mai vină și altele…

Au stat, au stat…Copilul s-a plictisit și s-a dus la joacă. Pe urmă au mâncat, apoi fiecare s-a întors la activitățile lui.

Radu însăila câte o idee la roman, ștergea…Revenea cu alte cuvinte pe aceeași idee, iar ștergea. Se simțea împotmolit.

Din când în când, își deschidea blogul, ca să vadă dacă au mai sosit aprecieri.

Nu băgase de seamă că băiatul era acolo și privea ecranul calculatorului, din spatele său.

Așa că tresări atunci când îi auzi glasul rostind:

-E tristă, steluța ta.

-Poftim!!!???

-E tristă. A rămas singură.

 

2 thoughts on “Trista steluță a unui Blogger”

  1. Pai da e singura si trista si acum mi-a picat fisa de ce. Trebuie sa dai banu’ exact cum vrea Fb de la mine.
    Da-le la saracii astia de WordPress pentru prima varianta de basic 36 lire, ca am impresia ca te tin undeva ascuns intentionat sa nu te gaseasca nimeni. Parerea mea. 😋

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s