Bibeloul de la geam

Vis-a-vis de stația unde îmi aștept autobuzul care mă duce la muncă, este o clădire unde de la un geam, la etajul unu, părea că mă privește un câine de bibelou. Nu prea mă dau în vânt după aceste obiecte, pentru că îmi aduc aminte de vizitele plictisitoare la bunici, când toate aceste porțelanuri nu trebuiau atinse, ca să nu se spargă. Un calvar! E drept că de ce te temi nu scapi și până la urmă tot am comis pocinogul, oricât de mult m-am străduit să fiu cuminte. Am spart o pisică mare, mai mare și decât cei doi cai cu gâturile cambrate, ridicați pe picioarele dindărăt. Brr! Câtă supărare a mai fost. Cum li se mai lipeau sufletele bătrânilor de lucrurile înconjurătoare…Dumnezeu să-i odihnească! La marea desprindere niciun obiect nu te însoțește.

Eu am învățat din vreme asta. Am plecat din țară cu un singur troler. Bagajele cele multe sunt în inimă și în cap.

dog-window-views-outlook-thumb

Îl bănuiam bibelou pentru că mereu avea aceeași postură.

Însă o dată, tocmai când pășeam pe scara autobuzului, mi s-a părut că se mișcă. A doua zi am venit mai devreme și am privit înadins către el. Și da…era viu. O viață chinuită, de plantă, la fereastră. Privea ca un deținut de după geamul închisorii lui, mișcarea trepidantă și forfota de afară. Și visa poate că zburdă și el printre picioarele oamenilor.

După aceea am fost mai atent, am venit și la alte ore ale zilei, anume să-l urmăresc. Mereu, mereu, câinele sta ca o petunie la fereastră. Povestea lui tristă nu o știu, dar mi-o pot închipui. Un copil cândva și l-a dorit. Apoi copilul și-a schimbat dorința pe alt capriciu, sau a plecat la școală mai departe… Iar bietul animal a rămas al nimănui. Stăpânii casei nu l-au vrut, nu l-au iubit. Este doar tolerat acolo.

Între momentul dinainte, când îl socoteam un bibelou neinteresant, și cel de acum, când îl salut prin agitarea brațelor, iar el mă recunoaște și face și el propriile mișcări de întâmpinare, ce s-a schimbat? Numai percepția mea despre el.

Și îmi aduc aminte de gândurile de la sosirea mea în U.K….„Frate, dar mulți oameni cu dizabilități mai sunt aici!”

Pentru că nu eram obișnuit să întâlnesc atâția, la tot pasul, în magazine, la piață, cu transportul în comun… pe mașinuțele lor electrice.

Nimeni nu holbează ochii, nimeni nu dă semne de nerăbdare în spatele lor… E o lume comună, a tuturor. Sunt respectați și chiar iubiți, pentru că nimeni nu îi ține în spinare. Dimpotrivă, pensiile cu care îi ajută statul sunt extrem de generoase.

Și deodată mi-am pus întrebarea: Chiar așa? Să nu existe și în țara mea natală oameni cu dizabilități? Ba bine că nu!

Dar stau bieții chinuiți în case, în spatele vreunui geam spre care n-am știut să-mi ridic niciodată ochii, depinzând exclusiv de un întreținător obosit de această corvoadă a datoriei zilnice.

Și cum noi suntem un popor înțelept, născocim proverbe pline de tâlc.

Unul este: „Dă-i Doamne românului, mintea de pe urmă”.

Mă regăsesc bine în el. Cu înțelegerea de la urmă, răstorn mereu prima judecată și sunt convins că voi ajunge să fiu chiar înțelept cândva, numai să mai am puțintică răbdare, pentru că va fi exact în ceasul acela, al doisprezecelea.

Dar până atunci mă rog pentru înțelepciunea conducătorilor țării mele, ca să primească mintea de pe urmă, pentru a o cârmui cumsecade.

A! Desigur, mă rog întâi ca să ajungă. Oricât de visător, nu mi-aș putea închipui că aceștia de acum, uzurpatorii, ar putea să mai producă ceva bun.

 

One thought on “Bibeloul de la geam”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s